Politici și Teorii Bugetare

1. Politici bugetare echilibrate . Politici bugetare deficitarae

Din punct de vedere economic, bugetul statului este un document contabil ce reuneste previziunile asupra veniturilor si cheltuielilor publice, ce se vor realiza in urmatorul exercitiu. De aceea se realizeaza politica fiscala a guvernului si raspunde necesitatilor expansive sau contractive cerute de conjunctura economica.

Daca veniturile si cheltuielile previzionate coincid, bugetul va fi echilibrat. Normal ar fi ca cheltuielile sa fie superioare veniturilor, adica sa existe deficit bugetar. Situatia opusa, cu venituri superioare cheltuielilor, este cea de excedent. Bugetele deficitare implica injectarea in fluxurile economice a unei cantitati superioare celei obtinute de pe urma retinerii impozitelor; au de aceea un efect expansiv. Bugetele excedentare, din contra, in retinerea de fonduri, au un efect restrictiv sau contractiv si ar putea fi utilizate ca mijloace de politica economica daca cererea agregata ar fi atat de mare incat productia potentiala ar fi depasita de urmatoarea aparitie a efectelor inflationiste.

Economistii clasici considerau ca bugetele statului ar trebui sa fie intotdeauna echilibrate, ca existenta unor deficite sau excedente era o mostra a unei administrari ineficiente sau de un interventionism distorsionator al pietelor. Propunerea keynesiana a fost ca bugetul trebuia sa fie ciclic echilibrat, sa fie deficitar in fazele economice de recesiune ce cer o interventie stimulativa, finantand deficitul prin intermediul datoriei publice ce ar fi amortizata cu excedentul altor ani. Cu toate acestea, aplicarea politicii keynesiene de catre guvernele occidentale dupa al doilea razboi mondial s-a tradus in realitate intr-un deficit public sustinut an dupa an. Chiar daca in anii de expansiune economica deficitul diminueaza ca procent PIB-ul, nu renunta niciodata sa fie negativ. Dupa cum vom vedea mai incolo, ideile economice dominante de astazi considera deficitul public una din principalele cauze ale dezechilibrului si instabilitatii. Marele deficit bugetar al Statelor Unite a fost considerat drept una dintre cauzele ce au stat la originea crizei de la inceputul anilor 90. Tratatul de la Maastricht, pentru a face parte din Uniunea Economica si Monetara, a pus conditia ca deficitul public sa fie mai mic de 3% si Datoria publica mai mica de 60% din PIB. Toate tarile dezvoltate sunt implicate in lupta de controlare a deficitului considerandu-l un lucru indispensabil in mentinerea stabilitatii pe termen lung.

In stabilirea previziunilor bugetare trebuie tinut cont in orice caz ca acestea nu pot fi exacte. Existenta impozitelor proportionale sau progresive face ca veniturile publice sa varieze in functie de volumul venitului tarii respective. In aceeasi forma, cheltuielile publice pot varia intr-o forma imprevizibila pentru ca o crestere a somajului motivata de o recesiune ar creste cheltuielile cu subventiile. Se numeste buget cu somaj 0 estimarea cheltuielilor si veniturilor publice care se face si care se concretizeaza, mentinand legislatia financiara existenta, daca situatia economica a tarii ar fi cu somaj 0.

Utilizarea anticiclica a instrumentelor fiscale are inconvenientul intarzierilor in recunoasterea existentei unui schimb conjunctural, in adoptarea mijloacelor politice si ca efect exercitarea acestora. Daca un guvern vrea sa raspunda activ recesiunilor, se va tine cont ca aceasta se produce cand statisticile industriale incep sa dea semnale de crestere a somajului; va convoca atunci un comitet de experti care sa dea sfaturi in ceea ce priveste masurile ce trebuiesc luate; se va elabora un proiect de lege care sa modifice legislatia negativa existenta; se va discuta si aproba acest proiect de catre organele pertinente; in urmatorul exercitiu bugetar cheltuielile vor creste si impozitele vor scade si astfel efectul multiplicator va incepe sa functioneze... Pana atunci este foarte posibil ca ciclul economic sa-si fi schimbat sensul si masurile adoptate sa rezulte contraproductive!

Solutia problemei intarzierilor sta in introducerea stabilizatorilor fiscali automati. Acestia constau in normative legale care exercita mecanic, fara nici o modificare, functia sa anticiclica.

De exemplu, impozitele proportionale si progresive functioneaza ca stabilizatori automati: daca intr-o recesiune veniturile incep sa se reduca, incasarile se vor diminua si ele. Normativa seguritatii sociale este de asemenea un stabilizator eficace: in recesiune se diminueaza incasarile si cresc cheltuielile cu subventiile, in timp ce in fazele de boom ale ciclului efectul este contrar.

Un pericol ce va trebui luat in considerare este ca stabilizatorii automati actioneaza ca bariere fiscale. In conceperea normativei fiscale in forma in care sa stabilizeze productia economica la un nivel determinat al venitului, apare pericolul de a impiedica cresterea economica. Procesele inflationiste cer de asemeni ajustarea cotelor fiscale pentru a impiedica ca veniturile care se "stabilizeaza" sa prezinte de fiecare data o mai mica ca apacitate de achizitie.

Se considera ca deficitul public una din principalele cauze ale dezechilibrului si instabilitatii. Marele deficit bugetar al Statelor Unite a fost considerat drept una dintre cauzele ce au stat la originea crizei de la inceputul anilor 90. Tratatul de la Maastricht, pentru a face parte din Uniunea Economica si Monetara, a pus conditia ca deficitul public sa fie mai mic de 3% si Datoria publica mai mica de 60% din PIB. Toate tarile dezvoltate sunt implicate in lupta de controlare a deficitului considerandu-l un lucru indispensabil in mentinerea stabilitatii pe termen lung.