Reacții Față de Liberalismul Clasic

Cunoaşterea reacţiilor faţă de liberalismul clasic şi a preocupărilor de aşezare pe noi baze a gândirii economice.

Liberalismul clasic, sintetizat în forma lui iniţială în lucrarea lui Smith „Avuţia naţiunilor” a excelat în perioada iniţială prin obiectivitate în explicarea fenomenelor şi mecanismelor vieţii economice. În mod justificat istoriceşte, liberalismul clasic a pus accent pe dezvoltarea capitalului pentru a putea înzestra forţa de muncă cu obiectele necesare pentru creşterea productivităţii muncii. Atenţia exagerată acordată capitalului a stârnit reacţii ca expresie a nemulţumirii categoriilor sociale ce trăiau din munca proprie, salariaţii şi micii producători, unii dintre ei ruinându-se în perioada introducerii maşinilor.

4.1 Gândirea economică a lui Simonde Sismondi

Prima reacţie se înregistrează prin încercarea economistului şi istoricului elveţian Simonde de Sismondi (1773-1842) care a încercat să dea o nouă orientare ştiinţei despre economie. Şi-a elaborat lucrarea „Noi principii de economie politică sau avuţia în raporturile ei cu populaţia” (1818) plecând de la teoria valorii muncă a lui Smith. El spune că Smith şi urmaşii lui au văzut în creşterea avuţiei un scop. Sismondi vede prin creşterea avuţiei un mijloc pentru realizarea unui scop–asigurarea unui trai bun tuturor oamenilor. El considera că obiectul economiei politice, ca parte integrantă a ştiinţei economice, constă în studiul avuţiei şi descoperirea căilor de creştere a ei, avuţia fiind privită ca mijlocul de creştere a bunăstării oamenilor. Sismondi orientează economia politică spre om şi nevoile lui. Cum se poate transforma avuţia din scop în mijloc- Dacă se lasă dezvoltarea economică la nevoia fiecărui agent economic, spune Sismondi, atunci nu se poate realiza o asemenea transformare, deoarece concurenţa lăsată liberă are avantajul impulsionării unora pe seama altora. El a dat economiei politice un caracter normativ, susţinând că ştiinţa economică trebuie să fie preocupată şi de stabilirea unor reguli care, traduse în fapte cu ajutorul statului, să împiedice procesul ruinării micilor producători, pauperizarea salariaţilor. La Sismondi se întâlneşte prima încercare de a corela economia de piaţă, astfel încât micii producători să fie protejaţi şi sprijiniţi, veniturile claselor şi categoriilor sociale să nu comporte mari discrepanţe, să asigure capacitatea de cumpărare a masei cumpărătorilor în special prin „preţuri juste”. Se observă că în concepţia lui statul de drept conţine prea multe mijloace de influenţare a vieţii economice cu efecte negative:

1 statul trebuie să stabilească reguli care să nu permită ruinarea micilor producători, ceea ce stânjeneşte concurenţa;

2 statul trebuie să intervină în domeniul preţurilor, ceea ce înseamnă lipsirea pieţei de principalul ei instrument, preţul, care asigură funcţionarea mecanismelor pieţei.

Marx a evidenţiat marele neajuns al teoriei lui Sismondi şi anume încorsetarea economiei de reguli statale, ceea ce conduce la stagnare în evoluţia economiei. Sismondi are marele merit de a fi încercat pentru prima dată în ştiinţa economică să demonstreze că fenomenul crizelor în economie nu e nici întâmplător şi nici nu poate fi soluţionat pe baza legii lui Say. Sismondi a elaborat o teorie a preţurilor şi o alta a crahului automat al capitalismului. El arată că valoarea e formată din salariu, profit, rentă. Într-o economie capitalistă, proprietarul capitalului are tendinţa de a reduce o parte din valoarea celorlalţi. Ca urmare, veniturile pe care se schimbă mărfurile nu cresc proporţional cu producţia la toate clasele şi grupurile sociale şi anume:

1 cresc mai rapid la proprietarii capitalului care obţin profitul şi care acumulează pentru a-şi întări forţa concurenţială;

2 scad sau cresc foarte puţin (când veniturile capitaliştilor sporesc foarte mult) la micii producători şi la salariaţi.

Anumite categorii sociale sunt afectate de reduceri ale veniturilor: salariaţii nu mai pot cumpăra mai multe mărfuri datorită reducerii veniturilor, o parte a profitului micului producător ajunge la capitalist prin intermediul sistemului comercial, diminuându-i puterea de cumpărare.

Ca urmare are loc o reducere a cererii în timp ce oferta manifestă tendinţa de creştere. Discrepanţa dintre posibilităţile în creştere ale ofertei şi cele în contradicţie ale cererii se adânceşte, crizele se declanşează şi tind să se permanentizeze.

Nu au loc în permanenţă crize, ci în anumite perioade, deoarece mai există mici producători care cumpără fără să vândă şi, în plus, există o piaţă externă unde se poate exporta surplusul de mărfuri. Când economia de piaţă capitalistă se va generaliza, supapele care permiteau capitalismului negeneralizat să stabilească echilibru între cererea şi oferta globală se vor eroda, crizele se vor permanentiza, ceea ce până la urmă ar conduce la prăbuşirea civilizaţiei capitaliste (la crah automat). Această teorie a căpătat importanţă îndeosebi în perioadele şi în ţările în care în prim plan apăreau problemele legate de formarea unei pieţe interne sub impactul extinderii capitalismului.