Reforma sistemelor actuale de pensii

Sistemele de pensii traversează în întreaga lume o perioadă de criză. Multe dintre ţările

Uniunii Europene, dar nu numai, au costuri impresionante – în general peste 8-10% din PIB, doar

pentru a menţine pe linia de plutire o componentă a sistemului de asigurări sociale , respectiv, aceea de acordare a venitului necesar după ieşirea de pe piaţa muncii. Situaţia este însă mult mai dificilă, mai complexă, mai ales în perspectivă. În condiţiile „particularităţilor sistemului de pensii moştenit” şi a factorilor ce afectează inevitabil secolul pe care îl parcurgem (îmbătrânirea populaţiei, reducerea populaţiei active, problemele macroeconomice în principal ale ţărilor în tranziţie, etc.) bugetul necesar asigurării plăţii pensiilor ca pondere din PIB se anticipează că peste 40-50 de ani se va dubla.

În aceste condiţii, majoritatea ţărilor au demarat deja procese de reformă a pensiilor sau cel puţin îşi proiectează astfel de schimbări pentru perioadele imediat următoare. Cu toate că aparent problemele sunt aceleaşi, direcţiile de schimbare, chiar dacă uneori convergente, sunt diferite. În urmă cu 10 ani de zile, principala cale de reformă discutată şi implementată era în general, cea parametrică (modificarea vârstelor de pensionare, a ratelor de înlocuire, etc.). În momentul de faţă există un consens aproape explicit în lumea capitalistă occidentală: trecerea cel puţin parţială la sectorul privat reprezintă cheia viabilităţii sistemelor de pensii.

1. Factori actuali ce determină nevoia de reformă a sistemelor de pensii

Raţiunile teoretice şi empirice care au impus nevoia reformării sistemelor de pensii actuale se referă, în special la două aspecte cu impact major asupra viitorului acestor sisteme de asigurare socială:

1) Trendurile demografice ;

2) Caracteristicile existente ale sistemelor de pensii actuale (în special, acolo unde aceste sisteme sunt proiectate ţinând cont de diferite scenarii demografice).

Reforma sistemelor de pensii este, în esenţă, un răspuns necesar pentru ca aceste sisteme să nu se degradeze în timp atunci când populaţia îmbătrâneşte continuu.

Trendurile demografice care conduc la îmbătrânirea populaţiei sunt factorii cei mai importanţi semnalaţi de specialişti ca afectând în viitor viabilitatea sistemelor de pensii (efectele procesului sunt evidente: scăderea valorii contribuţiilor ca urmare a reducerii numărului de contribuabili, creşterea cheltuielilor cu pensiile din cauza amplificării numărului de beneficiari).

Îmbătrânirea demografică este determinată de doi factori: declinul ratei fertilităţii conjugat cu o speranţă medie de viaţă în creştere. Ratele fertilităţii au suferit o scădere rapidă la sfârşitul anilor ’60 ce a continuat şi pe parcursul anilor ‘70/’80. Din acea perioadă, numărul mediu de copii născuţi de o femeie în decursul vieţii fertile a rămas aproape constant la nivele de mai puţin de 2 copii/femeie. În România, acest indicator a suferit o scădere puternică imediat după revoluţie: de la 2.2 copii/femeie în 1989 la 1.3 în 1995, valoare de la care se menţine aproape constant.

În ceea ce priveşte speranţa de viaţă la naştere, ea a crescut continuu în ţările OECD- de la

mai puţin de 70 de ani în anii ’60 la circa 78 ani în 2000. Ca urmare a acestor factori, structura

populaţiei s-a schimbat – de la structura în formă piramidală în care tinerii reprezentând baza sunt

mai numeroşi decât segmentele superioare la o reprezentare cu „un pattern rectangular” – ponderea

persoanelor peste 65 de ani crescând constant în totalul de populaţie (de la 11% în 1960 la 16% în

2000). (Kinsella, Kevin et al., 2001)

În plus, un aspect important al îmbătrânirii demografice este legat de îmbătrânirea progresiva chiar a populaţiei în vârstă. (creşterea numărului populaţiei cu vârste foarte mari). Acest lucru înseamnă că o proporţie din ce în ce mai numeroasă de populaţie va trăi peste 80 de ani.

Această categorie de populaţie este într-adevăr în creştere mult mai rapidă decât populaţia în vârstă , în general ( proporţia celor mai bătrâni în total populaţie a fost in anul 2001 de 3,5% faţă de 2,3% a populaţiei totale în vârstă). (U.S. Census Bureau, 2001).

Datele arată că proporţia populaţiei în vârstă creşte linear cu PIB /loc. şi astfel se poate defini o anumită rată de dependenţă ( proporţia populaţiei cu vârste peste vârsta de pensionare in populaţie totală aflată în vârstă de muncă. Rata de dependenţă are implicaţii economice cruciale deoarece mărimea ei arată o scădere a populaţiei care munceşte faţă de populaţia economic dependentă sau economic neproductivă. Rata de dependenţă actuală pentru ţările OECD şi ţările aflate în tranziţie, are cea mai mare valoare cunoscută începând cu anii 60 ( in medie cca. 20%) . Conform previziunilor se aşteaptă ca rata de dependenţă medie să ajungă până în anul 1930 la cca. 50%.