Surse de Finanțare a Investițiilor

Tema 5. SURSE ŞI METODE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

1. Surse interne de finanţare a investiţiilor

2. Surse externe de finanţare a investiţiilor

3. Metode de finanţare a investiţiilor

1. Surse interne de finanţare a investiţiilor

Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a acesteia. Finanţarea investiţiilor are un conţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în cadrul finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor. Resursele externe (de natura împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică de integrare a lor în vederea finanţării investiţiilor.

Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului.

În fapt, prin decizia de “a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi resursele împrumutate sau atrase de finanţare.

Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:

- determinarea necesarului de finanţare;

- stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului;

- evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de balanţă programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a fi înfăptuite, şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial este dacă investitorul poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau din finanţare externă. Astfel, problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub două aspecte interdependente: după sursele şi metodele de finanţare.

Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă.

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări.

Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate din următoarele surse:

Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de rezerve:

• rezerve prevăzute de legislaţie;

• rezerve prevăzute de statut;

• alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor. Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora. Amortismentul este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea sunt alocate dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.

Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc.

Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

Avantajele sunt:

• conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;

• reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;

• menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);

• fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:

• volumul limitat al resurselor financiare;

• lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a pieţei investiţionale;

• restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;

• posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de resurse financiare la momentul potrivit;

• acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea susţinerii unui proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie volumul minim al resurselor proprii. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut.