Extras din curs

3. 1. Definiţia şi clasificarea principiilor

Principiul de antrenament reprezintă norma, cerinţa, teza cu caracter fundamental după care este dirijat procesul instructiv-educativ de obţinere a performanţelor sportive. Principiile antrenamentului sportiv sunt împrumutate din Pedagogie, dar adaptate la specificul activităţii sportive de performanţă.

O serie de teoreticieni, antrenori, pedagogi, psihologi prezintă în mod cu totul diferit structurarea principiilor de antrenament. Astfel specialistului german Ditrich Harre consideră în1973, că obţinerea performanţei sportive este influenţată de promovarea următoarelor principii de antrenament:

- principiul periodizării şi structurării ciclice a efortului;

- principiul efortului continuu;

- principiul accesibilităţi;

- principiul participării conştiente şi active;

- principiul sistematizării;

- principiul intuiţiei;

- principiul individualizării;

- însuşirii temeinice şi continue.

În 1990, Jürgen Weinek, subliniază faptul că “principiul structurii antrenamentului, descoperă toţi factorii propriu-zişi ai antrenamentului. Aceasta implică la fel de bine conţinuturile şi metodele organizării sale. Aceste principii presupun un număr cert de acţiuni obligatorii din partea sportivului şi a antrenorului pentru ca să realizeze o ameliorare a performanţei”. În această direcţie, el găseşte pentru antrenamentul sportiv şapte principii: al stimulării eficacităţii încărcăturii de antrenament, al creşterii încărcăturii de antrenament, al continuităţii încărcăturii de antrenament, al periodicităţii încărcăturii antrenamentului, al variaţiei încărcăturii de antrenament, al succesiunii judicioase încărcăturii de antrenament şi cel al conducerii specifice procesului de adaptare.

De asemenea P.J.R. Thomson, în 1991, consideră că activitatea de pregătire se realizează pe baza respectării „legile fundamentalelor” care domină procesul de evoluţie al omului şi anume: legea supraîncărcării, legea reversibilităţii, legea specificităţii, în timp ce, în 1992, Renato Manno, subliniază faptul că “aptitudinile motrice nu se dezvoltă, iar abilităţile motrice nu se învaţă decât dacă metodele propuse sunt adecvate posibilităţilor practicanţilor şi dacă sunt însoţite de toate indicaţiile necesare punerii lor concrete în practică, inclusiv de activitatea de organizare optimă a materialului şi terenului de antrenament”. Conform concepţiei acestuia, procesul de antrenament se desfăşoară pe baza unor ,,principii pedagogice”, în care include principiul conştientizării, al clarităţii, al accesibilităţii, al rezolvabilităţii şi sistematizării.

Antrenamentul, specific sporturilor individuale este unul mai dur în comparaţie cu jocurile sportive, de aceea supunerea cerinţelor, principiilor este considerată un factor esenţial în pregătirea atleţilor, gimnaştilor, înotătorilor etc. Duritatea şi temeinicia pregătirii este impusă de faptul că în sporturile individuale sportivul nu se poate sprijini, în competiţie, decât pe el însuşi. Competiţia sporturilor individuale exclude posibilitatea primirii unui ajutor extern aşa cum este în sporturile colective unde jucătorii se pot ajuta între ei, iar slaba eficienţă a unuia, la un moment dat, este suplinită de ceilalţi coechipieri.

Performanţa sportivă reprezintă rezultatul adaptărilor organismului la efort, dar aceste adaptări, care produc performanţa maximă posibilă, pentru un individ, nu pot fi realizate în afara respectării „canoanelor” antrenamentului. Rolul determinant în cadrul şedinţelor de antrenament, în conducerea, dirijarea şi îndrumarea activităţii desfăşurate îi revine antrenorului, instructorului sau profesorului.

În acord cu concepţiilor prezentate, considerăm ca indispensabile practicării sportului de performanţă următoarele principii: periodizării, al continuităţii, al multilateralităţii pregătirii, al individualizării, al specializării aprofundate a pregătirii şi cel al adaptării organismului la eforturi ridicate şi maxime