Montajul instalațiilor

CAPITOLUL 1

EVOLUŢIA SISTEMELOR DE

PRODUCŢIE

ŞI A MONTAJULUI

Omul a încercat de-a lungul evoluţiei sale să-şi producă bunurile necesare traiului. Treptat a început să producă mai mult pentru a schimba o parte din produse cu alte produse. Încă de la începuturi a avut nevoie de unelte şi arme pentru vânătoare şi mai târziu pentru lupte şi războaie.

Sistemele de producţie s-au dezvoltat semnificativ relativ târziu, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Evoluţia sistemelor de producţie a fost legată de dezvoltarea mediului economic şi social din care făceau parte. Influenţele au fost reciproce şi evoluţia s-a făcut în etape caracteristice.

Prima etapă este aceea a sistemelor de producţie de tip manufacturier. Forţa de muncă este reprezentată de meşteşugar (artizan). Produsele erau realizate bucată cu bucată, într-un număr restrâns. Toate „fazele procesului de fabricaţie” constând în proiectare, fabricaţie, verificare a calităţii, desfacere erau realizate de aceeaşi persoană sau de un număr restrâns de persoane.

Sculele şi uneltele folosite erau simple, sistemele tehnologice erau rudimentare, dar aveau un rol determinant în aceste sisteme de producţie. Când cererea de produse a început să crească, meşteşugarul a făcut un pas în evoluţia sistemelor de producţie începând lucrul simultan la mai multe produse, efectuând aceeaşi operaţie la produsele începute, prefigurând astfel producţia de serie. Materialele erau necesare în cantităţi mici. Reparaţiile se făceau tot la cei care realizau produsul.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a trecut la etapa a II - a în dezvoltarea sistemelor de producţie, sisteme de tip maşinist (aproximativ între anii 1900-1950). Între aceste sisteme şi cele manufacturiere există deosebiri esenţiale.

Studii şi cercetări în domeniu au fost făcute de mai mulţi ingineri: F.W. Taylor, Grantt, Gilberth, H. Ford.

Sistemele de producţie încep să fie structurate pe compartimente specializate cu sarcini distincte.

Etapa este caracterizată de dezvoltarea mecanizării producţiei şi are următoarele caracteristici:

- operatorul uman are un loc precis în sistemul de producţie, delimitat riguros. El nu mai realizează ca în sistemele meşteşugăreşti o varietate de operaţii, ci este strict specializat pentru realizarea unor operaţii sau uneori chiar a unei faze;

- apare banda rulantă (introdusă de H. Ford în 1913) la care operaţiile sunt defalcate până la faze şi mânuiri ce pot fi realizate de personal cu calificare scăzută;

- fabricaţia şi montajul sunt organizate în flux, astfel încât cu cheltuieli scăzute, productivitatea este mare în cazul unei producţii de serie mare;

- dimensiunile unităţilor de producţie cresc;

- apar secţii şi ateliere specializate (atelier de montaj separat de cel de fabricaţie);

- rolul maşinilor şi utilajelor devine predominant, iar cel al omului se reduce în mod deosebit, acesta având doar atribuţii de execuţie. Avându-se în vedere ca unic obiectiv realizarea unei singure operaţii cât mai repede de către factorul uman, s-au pierdut din vedere atribuţii deosebite ale acestuia: inteligentă, creativitate, spontaneitate, etc.

- apar probleme în funcţionarea sistemului deoarece compartimentele specializate (proiectare, aprovizionare, fabricaţie, control, desfacere) funcţionau separat, cu legături intermitente între ele, uneori chiar contradictorii;

- apar divergenţe în domeniul salarizării, disciplinei muncii şi al conflictelor de muncă (în anii 30 sindicatele din uzinele Ford negociau cu patronul viteza de deplasare a benzii).

În timp ce sistemele manufacturiere puteau să realizeze fără dificultăţi produse la comandă dar cu o productivitate scăzută şi costuri corespunzătoare, sistemele maşiniste se caracterizau printr-o productivitate ridicată şi costuri mici datorită dotării cu sisteme tehnologice din ce în ce mai performante şi datorită uniformităţii producţiei. Această caracteristică, uniformitatea producţiei, reprezintă slăbiciunea sistemelor maşiniste.

Introducerea în fabricaţie a unui nou produs presupune înlocuirea parţială sau totală a maşinilor şi utilajelor specializate strict în realizarea unui produs. Flexibilitatea acestor sisteme este extrem de redusă putându-se realiza doar produse uniforme în serii mari.

În această perioadă sistemele de producţie au fost caracterizate de multe ori de sporirea dimensiunilor şi a capacităţilor de producţie. Se credea că o instalaţie mare funcţionează cu costuri reduse. S-au construit uzine constructoare de maşini, chimice, metalurgice, uriaşe, care în timp şi-au dovedit randamentul scăzut. Automatizarea şi mecanizarea au dus la creşterea productivităţii şi la scăderea costurilor. Aceste sisteme au devenit însă extrem de rigide.

În prezent suntem martorii celei de a treia etape din evoluţia sistemelor de producţie care reprezintă o sinteză a celor manufacturiere şi maşiniste.

Această treaptă superioară în evoluţie se datorează unei infuzii de progres tehnic, introducerii sistemelor electronice de calcul, a informaticii, a electronicii, a noilor materiale. O importanţă deosebită o au studiile, educaţia şi aplicarea în producţie a managementului fabricaţiei, strategic şi al calităţii.

Mediul economic s-a transformat în mod deosebit. Acum producţia este influenţată de mediul extern şi mediul intern.

Mediul extern este format din două componente: general şi industrial (fig. 1.1). Mediul intern cuprinde elemente referitoare la capacităţi, competenţe şi performanţe.

Este evident că sistemul de producţie face parte dintr-un mediu economic deosebit de complex în care conexiunile sunt multiple. Sistemele de producţie trebuie să se adapteze la noile cerinţe şi condiţii care în principal se referă la nevoi strict individualizate. Noile sisteme se numesc “avansate”. Caracteristica lor este de a răspunde noilor nevoi în timp de răspuns minim şi cu eficienţă maximă.