Geografie socială

Originea inegalităţilor sociale

a)Idealul egalitar

Societatea democratică se distinge de cele anterioare prin afirmarea principiului egalitar, fapt subliniat de A.de Tocqueville la începutul sec. al XIX-lea, care vedea în democraţie egalitatea condiţiilor. In această perspectivă, o societate egalitară trebuie să asigure o egalitate a drepturilor şi a şanselor. Acest deziderat este practic imposibil de atins dar egalitatea relativă poate fi considerată un câştig al democraţiei, atunci când realitatea îngăduie abateri mici de la o egalitate efectivă.

Egalitatea drepturilor este principiul conform căruia oamenii sunt egali în faţa legilor, identice pentru toţi. Oamenii sunt supuşi aceloraşi legi şi au aceleaşi îndatoriri. Poziţia lor socială, valorizată sau nu, este deschisă concurenţei pe baza regulilor, obiective în principiu, cunoscute de toţi. Această situaţie este diferită de societatea feudală, inegalitară prin instituirea unor bariere în calea mobilităţii sociale. Privilegiile, avantaje definite de lege pentru anumite categorii sau indivizi, nu sunt compatibile cu o societate democratică. Totuşi, egalitatea drepturilor nu este suficientă pentru a asigura o mobilitatea socială perfectă, indivizii fiind constrânşi de situaţia economică, apartenenţa la o anumită categorie socială, grup social, clasă etc. Egalitatea drepturilor nu permite suprimarea privilegiilor, transformate în avantaje ataşate unei poziţii sociale dominante, într-o societate bazată pe egalitatea în faţa legii.

Egalitatea şanselor este principiul după care situaţia socială dobândită de un individ nu depinde de situaţia socială moştenită (din mediul de origine sau în funcţie de sex). Şcoala este locul în care egalitatea şanselor se impune, formarea iniţială influenţând poziţia socială ulterioară. Căutarea unei egalităţi sporite a şanselor legitimează puterea publică să intervină pentru a neutraliza sau compensa inegalităţile anterioare. Gratuitatea şcolii a fost văzută în multe ţări ca o soluţie echitabilă, o discriminare pozitivă. Acest ansamblu de măsuri destinate corijării inegalităţilor considerate injuste prin favorizarea unei categorii considerate dezavantajate constă mai ales în mijloace suplimentare acordate instituţiilor care şcolarizează copii din medii vulnerabile social. Dacă egalitatea şanselor este necesară, eventuala sa realizare nu este suficientă pentru a produce egalitatea socială. In consecinţă, o societate în care situaţia socială a păturilor sărace nu este ereditară poate admite inegalităţi vizibile.

Egalitatea reală se defineşte prin repartizarea uniformă a resurselor valorizate (venituri, patrimoniu), între membrii unei societăţi. Aceasta permite suprimarea excluziunii sociale şi asigurarea unei libertăţi concrete. Egalitarismul este o doctrină care stipulează că egalitatea drepturilor se traduce printr-o egalitate reală, Statul fiind cel mai adesea agentul acestei egalizări. Se opune elitismului, doctrină care susţine necesitatea privilegierii celor mai dotaţi într-un anumit domeniu. Egalitarismul, în concepţia sa cea mai simplă este astăzi respins pe considerentul că egalitatea perfectă nu este nici justă din punct de vedere social şi nici eficientă economic, deci irealizabilă. Respectul unui ideal egalitar asigură totuşi eliminarea inegalităţilor sociale frapante, care pot crea impresia unor societăţi paralele (cazul latino-american şi nu numai). O societate egalitară este astăzi văzută ca o societate ce refuză excluziunea socială si luptă împotriva inegalităţilor.

Egalitatea socială, este principiul după care toţi indivizii beneficiază de aceleaşi drepturi, sunt supuşi aceloraşi datorii, pot accede la diverse poziţii sociale diferite având condiţii de viaţă similare. In societăţile moderne, acest tip de egalitate favorizează coeziunea socială, situaţia în care indivizii sunt uniţi prin legături sociale (politice, culturale, comerciale etc.) şi prin solidaritatea generată de apartenenţa la acelaşi Stat. Coeziunea socială implică accesul general la posibilităţile de consum ale societăţii, participarea la deciziile politice şi împărtăşirea unei culturi care le permite comunicarea. Aceasta presupune o solidaritate care se desfăşoare la scara întregii societăţi şi al cărei obiectiv este evitarea marginalizării sau a fragmentării în comunităţi autonome, repliate spre ele însele. Egalitatea socială este compatibilă cu inegalităţile sociale atâta timp cât acestea nu conduc la îndepărtarea unei părţi din populaţie.

Inegalitatea socială este definită ca fiind repartiţia neuniformă a resurselor socialmente valorizate în interiorul unei populaţii. Resursele se referă la tot ceea ce un individ poate folosi în avantajul său : venit, patrimoniu, bunuri şi servicii, prestigiu social, putere. Inegalitatea nu trebuie confundată cu diferenţa care distinge indivizii pe alte criterii decât cele menţionate. Astfel, sexul, culoarea, apartenenţa etnică sunt diferenţe şi nu inegalităţi. Intr-o societate mercantilă, inegalităţile economice (venituri, patrimoniu) ocupă un loc central pentru că le determină pe toate celelalte (acces la consum, la locuinţă, la îngrijiri medicale etc.).

b)Inegalităţile economice

Studiul acestora se referă in primul rând la accesul diferenţiat la venituri şi patrimoniu. Inegalităţile de venit derivă din distribuţia primară a veniturilor. Principala sursă de venituri o constituie salariile, uşor de măsurat statistic încât cele mai multe state democratice întreprind măsuri diverse pentru a limita inegalităţile prin redistribuire. Patrimoniul cuprinde ansamblul averii unui individ (locuinţă, active financiare, active profesionale etc.), fiind o diferenţă între patrimoniul brut (averea) şi cel net, care exclude datoriile.

Măsurarea inegalităţilor este posibilă prin compararea veniturilor medii ale diferitelor grupuri socio-profesionale. De exemplu, în UE în anul 2000, în sectorul privat, cei cu funcţii importante (cadrele) câştigau de 2,6 ori mai mult decât muncitorii. Aceste metode de analiză sunt însă incompatibile cu marea diversitate de situaţii dată de modul diferit de delimitare a categoriilor socio-profesionale. Din acest motiv se preferă studiul decilelor şi a raportului interdecile (deci divizarea populaţiei în zece categorii, egale cantitativ, după nivelul veniturilor şi raportarea categoriei cu veniturile cele mai ridicate la cea cu veniturile cele mai reduse). Statele nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca) cu un raport apropiat de 2 sunt statele dezvoltate cu cea mai redusă inegalitate economică. Statele europene mai mari sunt mai inegalitare : Franţa cu 3,1; Marea Britanie cu 3,4. In America de Nord inegalităţile sunt şi mai mari (4,4 în Canada, 4,5 în S.U.A). Acestea ating însă cote alarmante în statele în curs de dezvoltare.