Minerale

“Mineralul este o substanţă solidă naturală, anorganică şi omogenă, cu compoziţie chimică diferită.” (Androne D., 2008)

Mineralele pot fi cristalizate sau amorfe. Cele cristalizate se caracterizează prin formă, habitus, structură reticulară şi proprietăţi fizice vectoriale, pe când mineralele amorfe au caracteristic lipsa unor forme şi structuri reticulare proprii, proprietăţi fizice izotrope şi instabilitate termodinamică.

Multe minerale, mai ales când cristalele sunt bine dezvoltate, pot fi identificate după o serie de proprietăţi uşor de recunoscut cu ochiul liber sau prin încercări mecanice simple (macroscopic). Aceste proprietăţi sunt legate de caracterele morfologice, optice, coeziune, masă, electrice şi termince, magnetice şi organoleptice. O altă serie de proprietăţi (optice) nu pot fi determinate decât la microscop (proprietăţi microscopice), iar o altă categorie care se referă la structura reticulară a mineralelor (proprietăţi fizice) se pot determina numai prin metode fizice de analiză (raze X, derivatografie, termodiferenţiale etc.).

Pentru studierea amănunţită şi corectă a mineralelor se utilizează o serie de metode de lucru, de principii şi rezultate, de la numeroase discipline şiinţifice, teoretice, descriptive şi practice, astfel mineralogia se află în strânsă legatură cu geologia, fizica, chimia, ştiinţele matematice, geochimia, geofizica, mineritul, hidrogeologia, paleontologia, ştiinţele biologice etc.

Numărul total de specii minerale cunoscute până în prezent, de peste 2500, se repartizează claselor minerale în următoarele proporţii: 25.8% silicaţi, 17.5% fosfaţi, 13.3% sulfuri, 12.4% oxizi şi hidroxizi, 8.4% sulfaţi, 5.8% halogenuri, 4.5% carbonaţi, 3.3% elemente native, 2.9% boraţi etc.

După gradul de participare la compoziţia scoarţei terestre, mediile sunt aproximativ următoarele: 81% silicaţi şi silice, 14% oxizi şi hidroxizi, 0.7% carbonaţi, 0.5% fosfaţi, 0.15% sulfuri, 0.1% elemente native etc.

În compoziţia chimică a mineralelor intră cea mai mare parte a elementelor chimice cunoscute, în funcţie de tendinţa lor de a se asocia putându-se deosebi elementele petrogene şi elemetele metalogene. Manganul şi fierul se plasează la limita celor doiă grupe, ele având rol dublu.

1. Argint: Ag ( lat. “argentum” = alb, strălucitor )

Argintul nativ este un metal nobil, mai puţin răspândit decât cuprul sau aurul. El se găseşte chimic pur ori în amestec izomorf cu aur, cupru, stibiu, mercur.

Cristalizează în sistem cubic, iar cristalele regulate sunt foarte rare. Se întâlneşte sub formă de dentrite, plăci, foiţe neregulate, sârmă, pepite, muşchi, mase spongioase sau agregate compacte. Cele ami răspândite sunt granulele de formă neregulată şi pepitele, acumulări compacte mai mari. În spărtură proaspătă culoarea este alb-cenuşiu, e gălbui pe suprafeţe, iar cu timpul, suprafeţele capătă o patină cenuşie-negricioasă, chiar dacă nu este oxidabil in oxigenul atmosferic. Are urmă metalică, alb strălucitoare şi luciu metalic. E maleabil, având o durtate de 2.5 şi o greutate specifică de 10.1-11.1 g/cm³ şi totodată un bun conducător de căldură şi electricitate. Nu are clivaj, este opac, iar spărtura este aşchioasă, colţuroasă.

Argintul este întâlnit cu alte minerale argentifere, în zăcămintele hidrotermale, în asociaţie cu argentit (Ag2S) şi calcit, uneori asociat cu minereuri complexe de sulfuri, arseniuri şi stibiuri de diferite metale, printre care nichelul şi cobaltul. În condiţii exogene, argintul se găseşte în zonele de oxidaţie ale zăcămintelor argentifere hidrotermale, care conţin sulfuri sau sulfosăruri de argint.

Cunoscut încă din mileniul IV î.Hr. , argintul cunoaşte o ridicată exploatare de către persani, fenicieni, greci şi romani pentru confecţionarea de obiecte de cult şi casnice, ornamente, bijuterii, monede şi pentru argintarea oglinzilor. În general nu se foloseşte în stare pură, fiind prea moale, ci se aliază cu cuprul.