Podișul Moldovei

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

Podişul Moldovei se află în nord-estul şi estul României, cuprinde o suprafaţă de peste 22.200 km2 (cca 9,4% din suprafaţa ţării), dar se continuă la est de Prut până la valea Nistrului. În literatura geografică se mai folosesc şi denumirile: Podişul Moldovenesc şi Podişul Moldav.

Limitele. Până la valea Moldovei (în nord-vest) limita faţă de Obcina Mare se desfăşoară pe traseul Straja – Vicov – Marginea – Solca – Cacica – Păltinoasa, ce corespunde contactului dintre flişul cutat carpatic şi depozitele monoclinale sarmaţiene din podiş, unei denivelări de 300...500 m (în munte 750...900 m, în culmile podişului 500...550 m), trecerii rapide de la culmile împădurite la spaţiile largi cu păşuni, fâneţe şi culturi agricole, unei deschideri bruşte a văilor ce ies din munte, schimbării tipului de aşezări (de la sate mici, liniare pe vale în munte la sate mari răsfirate în depresiuni şi la baza versanţilor). Aici sunt două depresiuni – Solca şi Cacica – în vatra cărora apar, la mică adâncime, sâmburi de sare mioceni. Acest lucru a determinat pe unii geografi (N. Lupu) să le considere ca depresiuni de contact create de eroziunea care s-a manifestat diferenţiat la limita dintre două unităţi deosebite structural şi petrografic. Pe măsura adâncirii râurilor şi a îndepărtării stratelor monoclinale sarmaţiene s-a ajuns la miocenul din cuta diapiră. Deci structura de adânc a fost scoasă la zi, dar ea nu a influenţat şi nici nu determină cu nimic fizionomia reliefului.

Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice este atribuit Podişului Moldovei. El s-a individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formaţiunile miocene ale podişului, în vecinătatea acestuia cu anticiclinalul subcarpatic din Dealul Pleşu (acesta domină Depresiunea Baia şi toată valea cu câteva sute de metri prin versanţi relativ abrupţi).

Între Târgu Neamţ şi Bacău situaţia este ceva mai complexă. De la luncile Moldovei şi Siretului spre vest se desfăşoară terase şi apoi un glacis prelung ce urcă până la un şir de dealuri cu altitudini de 500 – 580 m (Boldeşti 578 m, Vlădiceni 489 m, Bahna 507 m etc.) separate de şei largi (4 – 5 km) aflate la 350 m prin care se realizează legături cu satele din Depresiunea Cracău. Dealurile sunt alcătuite din formaţiuni sarmaţiene similare ca alcătuire şi structură (un monoclin slab) cu cele din podiş, pe când depresiunea din vest constituie un sinclinoriu subcarpatic tipic cu reflectare directă în relief. Deci, cele două râuri (Siret şi Moldova) s-au adâncit aproape de marginea podişului, ele aparţin acestuia şi nu Subcarpaţilor. În schimb, dealurile sunt ataşate, datorită peisajului lor, spaţiului subcarpatic, limita trecând de la Târgu Neamţ (E) pe la Războieni – Budeşti – Bahna şi Izvoarele.

Între Bistriţa şi Trotuş, Culoarul Siretului este dominat de Culmea subcarpatică Pietricica (înălţimi de 500...716 m) care dezvoltă un povârniş accentuat şi bine împădurit.

Limita de sud se face în raport cu Câmpia Română. G. Vâlsan (1910) o trasează la est de Siret până la valea Gerului (Nicoreşti – Corod – Geru) şi apoi pe aceasta spre sud. V. Mihăilescu separă tot ca unitate de câmpie şi sudul Covurluiului. Ca urmare, în detaliu, ea ar trece de la Nicoreşti pe Bârlad până la Ţepu apoi pe la Corod – Valea Mărului – valea Gerului până la Cudalbi, iar de aici spre sud-est, până la nord de Tuluceşti. Pe acest aliniament se constată o uşoară ruptură de pantă, o atenuare spre sud a unghiului de cădere a depozitelor pliocene, obârşia unei generaţii de văi specifice câmpiei, trecerea de la interfluviul mai îngust din dealuri la cele plate (câmpuri) din sud etc. În nord şi est, podişul depăşeşte valea Prutului.

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

1. ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEGRAFICĂ

Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două mari unităţi structurale ce vin în contact pe aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu.

Platforma moldovenească. Se află la nord de această limită. Ea are un fundament proterozoic rigid, care înclină din nord-est spre vest şi care cade în trepte spre sud. Este alcătuit îndeosebi din gnaise, paragnaise, şisturi migmatice, granite, bazalte etc. Peste acesta urmează o cuvertură sedimentară realizată în mai multe cicluri.

Depresiunea Bârladului. Se desfăşoară în centrul şi sudul regiunii. A luat naştere la începutul mezozoicului prin fracturarea fundamentului de platformă (nordic) şi a celui hercinic dobrogean (în sud) între faliile profunde Bacău – Fălciu şi respectiv Tecuci – Braţul Sf. Gheorghe. A funcţionat ca depresiune subsidentă activă independentă până la finele cretacicului. Ulterior, evoluţia a fost comună cu cea a regiunii din nord.

Geologii separă trei cicluri de sedimentare – proterozoic superior – silurian cu gresii, conglomerate, calcare; mezocretacic cu carbonatite şi miocen mediu – pliocen superior cu caracter detritic, separate de intervale de exondare ca reflex al manifestărilor orogenice din bazinele limitrofe (mişcările hercinice, kimmerice, alpine).

Paleogeografic, uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (la finele volhinianului până la Buhuşi – Negreşti, la începutul dacianului la linia Adjud – Bârlad, în pleistocenul mediu la contactul cu câmpia etc.).

Mişcările neotectonice au produs ridicarea cu intensitate mică, dar diferit spaţială. Efectul cel mai mare a fost în nord-vest, la contactul cu muntele, iar cel mai redus în est şi sud. În Podişul Bârladului, jocul deosebit al blocurilor din fundament s-a reflectat la suprafaţă în bombări care au influenţat şi desfăşurarea radială a reţelei hidrografice sau în lăsări uşoare (mai ales în lungul unor fracturi profunde ale fundamentului – ex. falia Siretului) ce-au devenit direcţii pentru râuri – axa hidrografică Siret.

2. RELIEFUL

Este rezultatul unei evoluţii începută în nord la finele sarmaţianului, şi continuată treptat la sfârşitul pliocenului şi până în cuaternar, în centru şi sud.

2.1. Caracteristici morfografice şi morfometrice. Podişul Moldovei are o altitudine medie de cca 250 m, iar extremele se situează la 688 m (Dl.Ciungi) şi 10 m (Lunca Prutului). Înălţimile cele mai mari sunt concentrate în nord-vest şi centru unde, în mai multe vârfuri, ele depăşesc 400 m. De aici planul general înclină spre Prut şi către sud.

Hipsometric, peste 25 % sunt înălţimi mai mari de 300 m (0,5 % peste 500 m), apoi peste 63 % sunt culoare de vale şi dealuri dezvoltate între 100 şi 300 m. Circa 11 % aparţin culoarelor Siretului şi Prutului, la altitudini mici (sub 100 m) care constituie nivele de bază regională ce impun un ritm accelerat proceselor de albie din întregul podiş. Albiile lor se află la altitudini diferite (pe Siret coboară de la 300 m, la intrarea în ţară, la 185 m la Roman şi 26 m la intrarea în câmpie; pe Prut, 130 m în nord, cca 30 m în zona Iaşi şi 10...16 m în sud), de unde rezultă un potenţial denudativ mult mai activ la afluenţii Prutului. Ca urmare, fragmentarea majoră este sub 1 km/km2, iar cea generală în jur de 1,5 km/km2 (mai mare pe versanţii cuestici şi în sectoarele de convergenţă hidrografică). Energia de relief variază de la o unitate la alta (în Podişul Sucevei în jur de 150 m, în Podişul Bârladului de 150...200 m, în Câmpia Moldovei 50...75 m, în Podişul Covurului sub 50 m). În peste 70 % din suprafaţa podişului, declivitatea este sub 150 (sub 50 pe suprafeţele structurale, poduri de terasă, lunci), iar între 50 şi 150 pe glacisurile deluvio-proluviale). Pantele mai mari (frecvent peste 200) se întâlnesc în cadrul cuestelor, la obârşiile torenţilor şi în râpele de desprindere.