Curs de istorie modernă

Principalele etape ale epocii moderne

1. Fanariotă (până la 1821)

Multă vreme perioada fanariotă a fost considerată drept cea mai neagră epocă a istoriei românilor pentru că, în afară de înăspririle dominaţiei otomane, de instalarea pe tronurile celor două principate a domnilor greci, era vorba de mărirea influenţei greceşti în domeniul cultural dar, mai cu seamă, sub aspectul pătrunderii unui număr considerabil de imigranţi greci dintre care o parte însemnată au intrat în nobleţea ţării (aprox 50% dintre familiile boiereşti erau de origine grecească; încă din interiorul etapei fanariote apare un conflict între aşa-numita boierime pământeană şi cea grecească (pentru că sunt boieri şi de origine bulgară, sârbească, rusească sau chiar occidentală). Fenomenul a condus la ceea ce s-a numit pervertirea românităţii, cu toate păcatele unei societăţi dominată de corupţie, necinste ce au fost puse pe seama grecilor; această condamnare din perspectivă morală a fanariotismului s-a produs aproape imediat după 1821 dar cei care au criticat cel mai puternic au fost paşoptiştii. Ostilitatea a preluat acest punct de vedere şi, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu au fost evidenţiate decât aspecte negative în legătură cu secolul fanariot.

Ceva pozitiv în legătură cu aprecierea perioadei fanariote se petrece la sfârşitul secolului al XIX-lea datorită unor oameni formaţi la Universitatea din Atena dar, adevărata evaluare s-a produs printr-o serie de scriere ale lui Iorga care au deschis calea unor cercetări aplicate care continuă şi în prezent cu anumite dificultăţi însă, întrucât imensa majoritate a documentaţiei nu este publicată. Pentru secolul al XVIII-lea cele mai multe dintre fondurile arhivistice nu sunt clasificate şi deci practic imposibil de consultat; în plus, o mare parte a documentaţiei a fost scoasă din ţară în anii imediat anteriori secularizării domeniilor mănăstireşti (arhive mănăstireşti care au ajuns la locurile sfinte).

Înlocuirea domnilor fanarioţi pe tronurile celor două Principate nu s-a produs datorită răscoalei/revoluţiei lui Tudor Vladimirescu ci datorită acelei mişcări boiereşti care a militat pentru ceea ce s-a numit drepturile ţării, pentru revenirea ţării la situaţia de dinaintea epocii fanariote. Înlocuirea s-a produs aproape exclusiv. Momentul 1821 are această semnificaţie din perspectivă turcească - pierderea încrederii în elementul grecesc.

2. Epoca domniilor pământene

Primii domni au fost Grigore al IV-lea Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. (numerotarea ghiculeştilor – 10 la număr începând cu Grigore Ghica şi terminând cu Alexandru Grigore Ghica; Grigore al IV-lea Ghica apare în unele cărţi ca Grigore Ghica al VIII-lea; al IV-lea ca Grigore, al VIII-lea ca Ghica).

Grigore al IV-lea Ghica al Ţării Româneşti era fiul marelui ban Dimitrie sau Dumitrache. Acesta a fost fratele mai mic al lui Grigore al III-lea Ghica, cel care a fost decapitat de către turci pentru că a protestat împotriva cedării turcilor nordului Moldovei. S-a stabilit în Ţara Românească şi din trei căsătorii a avut 14 copii care au trăit. Dintre aceşti copii, doi, Grigore al IV-lea şi Alexandru al II-lea, au fost domni ai Ţării Româneşti. Marele ban a murit în 1833 iar copii s-au înşirat pe o perioadă de aproximativ 60 de ani.

Grigore al IV-lea Ghica a fost căsătorit cu Maria , o fată a lui Vodă cu care a avut 6 băieţi, cu toţii oameni politici importanţi. După ce a devenit domn în 1823 a divorţat şi s-a recăsătorit cu o fată de 15 ani, Eufrosina.

Ioniţă Sandu Sturza al Moldovei, om în vârstă când a fost desemnat drept domn, făcea parte din ramura cadetă a sturdzeştilor, deci nu din ramura majoră din care a făcut parte Mihail Sturdza. Era un om mai curând blajin, atent la ccea ce se întâmplă în ţară, cu adevărat doritor de a introduce unele reforme, mai cu seamă pentru sprijinirea categoriei a doua a boierimii, cu intenţia evidentă de a slăbi influenţa marilor familii boiereşti asupra tronului şi controlul acestor mari familii asupra administraţiei şi în acelaşi timp asupra vieţii politice.

Ambii domni au trebuit să facă faţă în primii ani ai domniei unor nemulţumiri ai marii boierimi refugiate (din Moldova în Basarabia şi Austria). Este pentru prima dată în istoria Principatelor când se recunoaşte necesitatea unor reforme profunde şi când se discută în legătură cu caracterul acestor reforme. Domnii pământeni au fost înlăturaţi în 1828 în momentul în care se produce invazia Principatelor de către Rusia şi are loc începutul războiului ruso-turc încheiat cu pacea de la Adrianopol din 1829. Pentru că a protestat faţă de comportamentul căpeteniilor militare ruseşti în Moldova, Ioniţă a fost trimis în Basarabia.