Introducere în Istoriografie

Prolegomena

‘Istoria e expunerea sistematică, fără scopuri străine de dînsa, a faptelor, de orice natură, dobîndite metodic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc şi timp, activitatea omenirii’

N. Iorga

Istoricul este preocupat, în primul rînd, de stabilirea categoriilor fundamentale ale disciplinei sale, care, în fond, se circumscriu uneia singure: adevărul istoric. Se ştie prea bine că problema adevărului istoric nu priveşte doar asanarea interioară a disciplinei istoriei, ci este o chestiune care interesează şi pe omul de cultură în general, în a cărui formaţie intelectuală istoria are un loc semnificativ.

Pînă a ajunge acolo, se ridică însă un alt complex de probleme, care sunt gradul şi limitele acestui adevăr, condiţiile de elaborare, comportamentul corect al raţiunii în utilizarea istorică. Aici, nu sînt aduse în discuţie decît regulile practice ale muncii istoricului. Eforturile de analiză critică întreprinse de toţi cei interesaţi ar trebui să ducă la constituirea unui manual sui-generis, care să contribuie la dezvoltarea virtuţilor potenţiale ale istoricului.

Se pune întrebarea: cui prodest acest efort teoretic? El este deosebit de necesar, tocmai pentru că istoricul trebuie să elimine complexul de inferioritate şi superioritate faţă de filosofie. Trebuie eliminate vechile reflexe, impuse de mai mult de un veac de abordare pozitivistă a disciplinei istorice. Faptul acesta a dus la înconvoierea istoricului sub dificultăţile profesiei sale, presupuse de necesităţile unui aparat tehnic în continuă expansiune. Nu este de mirare că o atare stare de lucruri a dus la crearea unei mentalităţi de insectă specializată, care nu cunoaşte structura logică a metodei utilizate şi eficacitatea ei.

De aceea, istoricul trebuie să manifeste pentru binele său şi al profesiei sale o ‘nelinişte’ metodologică, după cum spunea H.-I. Marrou. El trebuie să reflecteze asupra istoriei şi a condiţiei istoricului, să ia cunoştinţă de mecanismele presupuse de un atare comportament. În felul acesta, se poate tinde la formularea unei filosofii critice a istoriei. Această filosofie presupune o reflexie asupra istoriei, asupra problemelor de ordin logic şi gnoseologic, presupuse de demersurile spiritului istoric. Ea nu are nici o legătură cu vreo filosofie a istoriei in sens hegelian, care este doar o speculaţie asupra devenirii umanităţii, preocupată doar de degajarea legilor şi semnificaţiilor acestei deveniri.

Este un fapt de notorietate că ştiinţa Istorică se dezvoltă în sensul unei tehnicităţi din ce în ce mai rafinate, cu o metodologie tot mai exigentă a anchetelor foarte diverse etc. Dar, poate părea un paradox, această continuă rafinare a metodologiei şi tehnicilor de investigaţie istoriograficăare ca rezultat, de multe, obţinerea unor rezultate iluzorii.

De la sfîrşitul sec. XIX, se manifestă o criză a istoriei, semnalată într-un mod agresiv de Nietzsche. Această reacţie este normală, în condiţiile în care perioada anterioară care a făcut abuz, pînă la inflaţie, a valorilor istorice. În sec. XIX, istoria devenise o adevărată Domina scientiarium, iar istoricul era cel ce dădea direcţia în cultură, el luînd, astfel, locul deţinut anterior de cleric ori de filosof. Expresia cea mai elocventă a acestei stări de lucruri se găseşte la fondatorul pozitivismului, A. Comte: ‘Doctrina care va explica suficient de bine ansamblul trecutului, va obţine, în mod inevitabil, prin singur acest fapt, supremaţia intelectuală a viitorului’.

Criza istoriei s-a accentuat în secolul nostru, sfîşiat de două războaie groaznice, de transformarea unor stări de lucruri ce păreau eterne, ducînd la un grav recul în încrederea în istorie, la o criză a adevărului, ceea ce este un simptom mult mai îngrijorător. Viaţa politică, relaţiile internaţionale au arătat ce preţ se poate pune pe adevărul istoric. Marele istoric şi gînditor, H.-I. Marrou, se întreba ce loc rămîne istoriei în aceasta lume cu totul bulversată. El spune că e ‘o fericire că nu construieşte din bucăţi o istorie falsă’.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu s-a minimalizat niciodată istoria, interesul pentru interpretare, preocuparea pentru sensul istoriei înţeles ca principiu de viaţă. S-a pus în discuţie doar istoria ştiinţifică. Încă în perioada interbelică, apare o nouă problematică, ridicată de conştientizarea multiplicităţii civilizaţiilor, a fragilităţii lor, abordată de lucrările semnate de Spengler, Valéry, Toynbee, Frobenius.

Tot Marrou dă expresie unora dintre cele mai acute frămîntări ale istoricului: ‘Trebuie să ne resemnăm cu această mediocritate a perspectivei sau trebuie să recunoaştem o admirabilă valoare şi fecunditate, un sens pentru acest pelerinaj triumfal şi dureros al umanităţii de-a lungul duratei sale? Criza istoriei a degenerat pînă la a da o direcţie a filosofiei absurdului şi a istoriei, care nu fac altceva decît să păcătuiască printr-un naiv dogmatism. Filosofii speculează asupra istoriei ca obiect pur, făcînd abstracţie de problematica cunoaşterii, de condiţiile practice de desfăşurare a investigaţiei istorice. Sunt abordate rezultate sau pretinse rezultate ale ştiinţei istorice, dar fără a lua în considerare relativitatea lor, astfel încît istoricul are dreptul să-i apostrofeze pe aceşti filosofi: 'Ce ştiţi voi şi cum ştiţi voi această istorie pe care o invocaţi cu atîta uşurinţă ?'’

Incontestabil, originea acestei atitudini nefertile faţă de istorie se află în filosofia lui Hegel şi în versiunea vulgarizată a marxismului, care a contribuit la relansarea hegelianismului. Acest Hegel, contemporanul lui Niebuhr şi L. von Ranke, doi mari istorici care au înnoit disciplina, nu face altceva decît să-i critice: el nu se opreşte decît asupra ipotezelor mai puţin solide, fără a sesiza semnificaţia înnoirii investigaţiei de cei doi, prin înnoirea metodei critice. Este cu atît mai regretabil că Hegel, care - deşi a sesizat esenţa problemei - nu o reţine în demersul său ulterior. Hegel, dacă îl raportăm la Niebuhr, apare ca un filosof grăbit să conchidă şi să dramatizeze. Fără să suporte termenele lungi, cerute de subalternarea ştiinţifică, raţiunea guvernează istoria universală etc., el construieşte o istorie filosofică fără să aibă fundamente solide. Astfel, istoria bizantină este văzută sub influenţa lucrărilor profund negativiste ale lui Voltaire şi Gibbon.