Extras din curs

În interiorul postmodernismului, fenomen cultural şi literar complex, Mircea Cărtărescu, poet, prozator, eseist şi critic literar, este o personalitate de referinţă. Dintre volumele sale amintim:Faruri, vitrine, fotografii...( 1980), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990), Visul (1989), Travesti (1994), Enciclopedia zmeilor (2005), Orbitor. Aripa stângă (1996), Orbitor. Corpul (2002), Orbitor. Aripa dreaptă, (2007), Postmodernismul românesc (1999) etc. Lider al scriitorilor cunoscuţi sub denumirea de “generaţia ’80”, Cărtărescu scrie, conform clasificării făcute de Alexandru Muşina, o “poezie a textului” , care se raportează nu numai la obiectele şi senzaţiile imediate, ci şi la tot ceea ce s-a scris deja.

Poetul găseşte spaţii de manifestare literară chiar în câmpul mecanicist al zonelor urbane, în trăirea fragmentară a omului modern. În poeziile sale găsim mai toate elementele specifice postmodernismului: explorarea (invazia, în cazul său) cotidianului, biografismul, prozaismul, amestecul genurilor, intertextualitatea, invazia livrescului, parodia, revitalizarea unor forme poetice clasice, fantezie debordantă, imagism extrem, disponibilitate ludică, ironie.

Încă de la volumul de debut, Faruri, vitrine, fotografii...( 1980), Nicolae Manolescu remarca la tânărul poet plăcerea cuvintelor: “Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”. Criticul recunoaşte la tânărul artist o forţă a limbajului care construieşte lumi, similară cu cea a marelui Nichita Stănescu: “Cuvintele ies, ţâşnesc, curg ca dintr-un corn al abundenţei; se atrag şi se izbesc unele de de altele cu zgomot; se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuţi; se lipesc unele de altele ca atomii în molecule uriaşe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau se rostogolesc”.

În volumul Poeme de amor, “cea mai radicală şi completă încercare de subversiune, din literatura noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau confesiune sentimentală” , dragostea este amestecată printre mormane de cioburi de la sticlele de vin prost şi de ulei, nemaiavând nimic pur şi înălţător, ca în poezia modernilor.

Un text sugestiv este O seară la operă, poem amplu, atât o parodie a liricii de iubire confesive, patetice, (activând stiluri literare de la Conachi la Arghezi), cât şi un text de dragoste (poetul mobilizează întreaga literatură română, ca pe un mijloc propriu de exprimare, pentru a-i putea spune totul celei pe care vrea s-o cucerească). Faptul că prin poezie Mircea Cărtărescu înţelege în primul rând text, joc combinatoriu de cuvinte aflate la dispoziţia poetului pentru ale folosi, şi mai puţin emoţii, sentimente, este evident încă din Argumentul poemului: "Este cunoscută speculaţia conform căreia o maimuţă dresată să bată la maşină şi având la dispoziţie infinitatea timpului va reuşi, la capătul a mai multe trilioane de ani, să reproducă un sonet de Shakespeare. Poemul de faţă se referă tocmai la momentul în care maimuţa noastră, concentrându-şi eforturile, reuşeşte, de bine, de rău, să înjghebe acest sonet."

Poemul este construit din şase părţi şi-şi trădează orientarea postmodernistă încă de la început, prin intertextualitate ( Nicolae Labiş, Încheiere): "Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioşcului de ziare, staţie de taxi, farmacie şi WC-ului public din piaţa galaţi." Este introdus astfel un prim personaj, "poetul" . Curcubeul este, de această dată, "reprodus pe retină de copii fărâmaţi/ reflectat de şinele verzi de tramvai/ străbătute de sentimente electrice, emoţii cu aburi şi senzaţii cu cai.". Lumea inanimată palpită, la Mircea Cărtărescu, de o viaţă nebănuită. Curcubeul apare pe orice "patiserie-ntomnată şi chiar pe bombeul pantofului meu", în timp ce "fiecare stradă pare neobrăzat de adevărată".