Management internațional - suport de curs

CAPITOLUL I

MANAGEMENTUL INTERNAŢIONAL ÎN CONTEXT INTERCULTURAL

Dezvoltarea afacerilor în lumea de azi se realizează într-un mediu - economic, politic, social - complex, definit pe două coordonate esenţiale: raportul naţional-internaţional, pe de o parte, şi dimensiunea culturală, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima coordonată, o tendinţă multiseculară a dus la lărgirea progresivă a câmpului de acţiune a firmei pe seama procesului de internaţionalizare şi globalizare a vieţii economico-sociale. Pe cealaltă direcţie, se impune în prezent, recunoaşterea marii diversităţi culturale a lumii şi a necesităţii de a lua în considerare valorile culturale specifice în strategia managerială şi practica de afaceri pe plan mondial.

Dacă în urmă cu două-trei decenii, literatura de management era axată aproape exclusiv pe prima dimensiune, începând cu anii '80 se remarcă un interes deosebit pentru abordările interculturale. Managementul firmelor care desfăşoară activităţi pe piaţa mondială este acum un management internaţional în context intercultural.

1.1. Managementul: o definire

Sensul noţiunii

Noţiunea de management s-a consacrat în ştiinţele social-economice în aceeaşi măsură în care practica de conducere ştiinţifică a organizaţiilor s-a impus în viaţa socială. Produs al secolului XX, de provenienţă americană, termenul a fost adoptat ca atare în multe limbi europene, ceea ce poate însemna, pe de o parte, recunoaşterea faptului că elaborarea acestui concept s-a realizat esenţialmente în şcolile din SUA, iar pe de altă parte, că este necesară o interpretare unitară a conţinutului său.

În literatura de specialitate anglo-saxonă, management desemnează atât o activitate practică, componentă a diviziunii sociale a muncii, cât şi o disciplină ştiinţifică, parte a sferei ştiinţelor sociale.

În primul sens, managementul este, în esenţă, activitatea de coordonare a resurselor unei organizaţii ( = grup de persoane care acţionează pentru un scop comun) în vederea atingerii unor obiective prestabilite. De fapt, termenul de management îşi are originile în latinescul manus (=mână) şi este o substantivizare a verbului "a mânui" (în italiană maneggiare,în engleză to manage), adică a manevra cu o anumită îndemânare şi, prin extensie, a dirija o organizaţie, a coordona grupuri umane. Echivalentul românesc cel mai potrivit pentru acest înţeles este noţiunea de conducere sau sintagma conducere ştiinţifică (aceasta din urmă a fost integrată în deceniile şapte şi opt în arsenalul limbajului de lemn, ceea ce explică, probabil, reticenţa în a o folosi în prezent).

În sensul de mai sus, managementul este o "artă" (cf. engl. art), adică o activitate practică desfăşurată de persoane care au o anumită îndemânare, experienţă ori calificare pentru a coordona munca altora. De altfel, în literatura anglo-saxonă, pentru a desemna personalul de conducere se foloseşte tot termenul management sau sintagma management staff (respectiv, în româneşte, cadre de conducere, după franţuzescul cadres). Aceasta permite distincţia, în cadrul organizaţiei, între cei care conduc (managerii) şi cei care execută (lucrătorii).

În al doilea rând, prin management se înţelege o disciplină (= un domeniu al cunoaşterii) care studiază practica de conducere şi urmăreşte să descopere reguli şi tehnici pentru creşterea eficienţei acţiunii umane în cadrul organizaţiei.

Evoluţia conceptului

Managementul este o ştiinţă în devenire: prinzând contur la începutul veacului sau chiar în urmă cu un secol şi jumătate această disciplină a parcurs mai multe etape în procesul formării sale, precizându-şi şi, în acelaşi timp, dezvoltându-şi obiectul de studiu.

Un prim moment în evoluţia conceptului de mangement îl constituie apariţia a ceea ce s-ar putea numi managementul industrial (engl. scientific management), odată cu publicarea în Statele Unite a lucrării "The Principles of Scientific Management", aparţinând lui Frederick W. Taylor (1911). Abordarea tayloristă urmăreşte în principal sporirea productivităţii muncii prin utilizarea de metode şi tehnici "ştiinţifice" (de aici denumirea din limba engleză). Ea a fost inspirată din, şi se adresează mai ales, activităţilor productive din industrie şi are în vedere creşterea eficienţei muncii la nivelul lucrătorilor operativi (de aici denumirea din limba română), prin consacrarea unor principii de organizare a muncii (raţionalizare, control etc).

În paralel, în Europa se conturează o "ştiinţă a (conducerii) administraţiei", care interpretează teoretic o îndelungată practică a sistemelor birocratice şi încearcă să stabilească principiile generale de conducere a oricărui sistem administrativ. Max Weber a elaborat o teorie generală a birocraţiei, definind trăsăturile esenţiale ale unei organizaţii ideale: specializare, ierarhie, reguli şi norme, disciplină, promovare pe bază de competenţă. Spre deosebire de taylorism, acest management administrativ (engl. administrative management) are în vedere în principal creşterea eficienţei utilizării resurselor umane în cadrul a ceea ce se numeşte management staff.

Pe fondul celor două abordări se conturează şi o concepţie funcţională de management, aşa numita teorie a managementului operaţional ( engl. operational management) sau "ştiinţa conducerii operative". Iniţiatorul acestei orientări este inginerul francez Henri Fayol cu lucrarea sa "Administration Industrielle et Générale" (1916). Clasificând activităţile desfăşurate într-o firmă industrială (tehnice sau de producţie, comerciale, financiare, de securitate, contabile şi de conducere), Fayol defineşte funcţiile managementului - planificare, organizare, comandă, conducere, control - şi arată că ele se regăsesc în toate formele de organizaţii (de unde, denumirea de management funcţional).

Managementul funcţional încearcă să răspundă la întrebarea: ce trebuie să facă managerii? În acest fel, se deschide drumul pentru formarea ştiinţei conducerii, plecându-se de la identificarea principiilor generale de management.

Abordările tehniciste, "industrială" şi "administrativă", interesate de creşterea eficienţei activităţilor la nivelul lucrătorilor sau cadrelor, lăsau pe plan secundar, dacă nu ignorau, personalitatea umană (lucrătorul sau mangerul, ca atare). În consecinţă, o sursă pentru elaborarea unei concepţii mai cuprinzătoare de management au constituit-o ştiinţele comportamentale (engl. behavioral sciences), care îşi propun să explice locul şi conduita omului în cadrul organizaţiei, atât dintr-o perspectivă individuală, cât şi dintr-una de grup. Această orientare "behavioristă" a dus la conturarea unei noi componente a ştiinţei conducerii: managementul resurselor umane (engl. human resource management).

Pe aceste premise, în perioada postbelică managementul îşi defineşte mai exact obiectul de studiu, metodologia de cercetare, precum şi graniţele domeniului investigat.

Astfel, managementul situaţional (engl. contingency, situational management) face trecerea de la tratarea problemelor conducerii în termeni absoluţi la o tratare în termeni relativi. Această orientare postulează că, în practică, ceea ce fac managerii depinde, în esenţă, de un set dat de circumstanţe, de situaţia de fapt. Nu există reguli absolute pentru acţiunea mangerială, ci numai răspunsuri raţionale şi oportune - bazate pe ştiinţa conducerii - la situaţiile concrete; managementul se realizează într-un mediu în schimbare.

Abordarea sistemică, în vogă în anii '60 şi '70, se reflectă şi în domeniul managementului, ca expresie a cerinţei de depăşire, în egală măsură, a "păcatului analitic", care ignoră ansamblul şi se concentrează asupra elementelor, ca şi abordarea holistică, centrată pe întreg şi ignorând părţile sale componente. Organizaţiile sunt sisteme formate din elemente în interdependenţă, astfel încât alcătuiesc entităţi complexe. Ca atare, managementul a putut fi definit ca "operarea unui sistem în vederea ducerii la bun sfârşit a activităţilor sale", în condiţiile în care "aceste sisteme - nu persoanele - sunt adevăraţii manageri" .