Introducere în relații internaționale

Sistemul internaţional

Abordarea sistemică pleacă de la douaă premise: faptul că între componentele întregului există anumite legături; şi că aceste componente nu pot fi înţelese corespunzător decât dacă sunt privite în ansamblul din care fac parte.

Modelul se aplică atât ştiinţelor exacte, cât şi ştiinţelor sociale. Întrucât însă elementele componente ale sistemului, legăturile şi regulile sale de funcţionare sunt mai puţin conturate în ştiinţele sociale, predictibilitatea sa în ştiinţele sociale este mai redusă comparativ cu ce a a ştiinţelor exacte.

Abordarea sistemică se aplică şi în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Potrivit acestei abordări, sistemul internaţional ia fiinţă odată cu apariţia unor sisteme locale care, extinzându-se, intră în contact cu sisteme similare fie prin legături paşnice, fie pe calea războiului. Rezultatul în timp al acestei interacţiuni îl constituie includerea sistemelor locale respective într-un sistem mai larg, şi transformarea lor în subsisteme ale noului sistem internaţional astfel creat. Un caz elocvent este cel al Europei. Europa – un sistem local care a evoluat el î nsuşi – a ajuns prin expansiune şi înglobarea altor sisteme în structura sa, centrul sistemului internaţional global, împrejurare ce i-a conferit o dublă calitate: aceea de iniţiator al sistemului, şi cea de factor reglator principal al acestuia..

Odată atinse limitele geografice ale sistemului, evoluţia sistemului se realizează prin intermediul adâncirii interdependentelor din cadrul său, precum şi prin apariţia atât a unor noi actori, cât şi a unor noi categorii de actori. Prin urmare, are loc un proces concomitent de multiplicare şi adâncire a legăturilor dintre elementele componente ale sistemului.

În viziunea realistă, principala regulă de funcţionare a sistemului internaţional o reprezintă autoreglarea, caracterizată de lipsa unei autorităţi centrale şi redistribuirea continuă a puterii în cadrul său.

Sistemul internaţional actual poate fi descris ca un sistem:

- geografic inchis;

- uni-multipolar (deşi din punct de vedere militar există o unică superputere – SUA – mai multe centre de putere îşi dispută preeminenţa pe plan mondial);

- care se autoreglează prin redistribuirea permanentă a puterii în cadrul său;

- competitiv, dar care impune cooperarea (chiar între adversari);

- care evoluează printr-un proces de structurare, destructurare şi restructurare continuă, ce conduce la regenerarea sistemului.

Actorii sistemului internaţional

Din punct de vedere istoric, actori ai sistemului internaţional au fost, rând pe rând: colectivităţile umane; oraşele-state ale lumii greceşti; imperiile antichităţii; structurile teritoriale atomizate şi oraşele evului mediu; şi statul naţional Atributele acestuia din urmă sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea guvernului asupra ambelor. Un rol important în asigurarea coeziunii statale şi a individualităţii actorilor l-a avut piaţa. Dezvoltarea economico-socială a condus, pe de o parte, la consolidarea statului naţional ca principal actor al sistemului internaţional, iar, pe de altă parte, la multiplicarea atât a tipurilor de actori (firme, organizaţii internaţionale, persoane, etc) cât şi a raporturilor dintre aceştia.

În prezent, din categoria actorilor sistemului internaţional fac parte atât actori statali – statele naţionale şi organizaţiile internaţionale guvernamentale (OIG) – cât şi actori non-statali – organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING), corporaţiile transnaţionale, actori-reţele de tipul organizaţiilor mafiote şi grupărilor teroriste ce acţionează la scară globală, şi chiar indivizi cu impact deosebit asupra sistemului percum Silvio Berlusconi sau Ossama bin Laden.

Potrivit unor autori, această multiplicare ar fi însoţită, de o deplasare de accent dinspre statul naţional către celelalte tipuri de actori datorată, pe de o parte, pierderii inevitabile de substanţă a statului naţional prin delegarea de suveranitate atât „în sus”, spre organizaţii internaţionale, cât şi „în jos”, înspre regiuni, şi, pe de altă parte, concentrării acesteia la nivelul celorlalţi actori, cu precădere corporaţiile transnaţionale.

Între argumentele pe care le aduc adepţii diminuării rolului statului se numără: multiplicarea surselor de autoritate şi putere; diminuarea capacităţii statelor de control al economiilor naţionale - ca rezultat al globalizării şi interdependenţei; incapacitatea de control al informaţiilor şi ideilor ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice; tendinţa spre descentralizare şi creştere a rolului autorităţilor locale şi provinciale în dauna guvernului central (Ţara Bascilor, devoluţia în Scoţia şi Ţara Galilor, etc); dependenţa crescută a majorităţii statelor de resurse naturale externe.

Alţi analişti consideră că statul continuă să păstreze o poziţie predominantă în sistemul internaţional: statele deţin monopolul folosirii legitime a forţei pentru a ţine sub control tulburările interne sau pentru a răspunde unor crize internaţionale; reprezentanţii guvernelor naţionale sunt factori decidenţi în organizaţiile internaţionale sau regionale; competitivitatea şi creşterea economică, securitatea socială, asigurarea materiilor prime, etc. rămân în competenţa guvernelor naţionale; iar companiile transnaţionale depind încă de statele de origine pentru protecţie directă sau indirectă