Reportajul - C1 - introducere în teoria și practica reportajului

1. Introducere în teoria si practica reportajului

În mijloacele audio-vizuale moderne, reportajul are mai putin rolul de a informa, cât pe acela de a reconstitui un eveniment. Aceasta reconstituire are loc cu participarea directa a reporterului si prin intermediul unei compozitii a textului care respecta normale narative. Reportajul apartine genului jurnalistic prin caracterul sau informativ, dar si literaturii, prin deschiderea lui spre creatie si prin libertatea totala a expresiei.

Din aceste prime observatii decurge dubla dimensiune a reportajului, si, prin urmare, dubla grila de valori careia îi raspunde. Desi aceasta dedublare este vizibila abia la nivelul textului trimis spre publicare, ea începe din momentul documentarii. Caci tânarul reporter porneste spre evenimentul care va constitui subiectul reportajului sau pregatit atât pentru o documentare informationala, care surprinde datele inerente ale oricarui text jurnalistic, cât si una mai profunda, menita sa capteze sensurile ascunse ale unei realitati. S-ar putea spune chiar ca documentarea informationala, nevoita sa raspunda întrebarilor de baza ale stirii este doar un pretext pentru cea de-a doua documentare, care urmareste povestea, gradul ei de dramatism, profunzimea ei umana.

Numai ca treptele care trebuie urcate de catre debutantul în acest complicat si fascinant gen publicistic nu pot sarite. Evadarea din realitate nu este o solutie în nici una din etapele construirii reportajului. Cu atât mai putin în documentare, care trebuie sa deschida larg usile spre diversele posibilitati ulterioare de redactare a textului. În perioada documentarii, asadar, realitatea (si nu interpretarea ei) consituie preocuparea reporterului. Reportajul se defineste prin totala aderenta la faptul real si respingerea absoluta a fictiunii sau deformarii. Relatia directa cu realitatea este chiar actul sau de nastere, pactul social în virtutea caruia societatea poate fi exprimata prin reportaj. Odata cu aceasta stricta dependenta de real, parasim domeniul incert al literaturii de frontiera, intrând în domeniul jurnalisticii.

Accesul la realitate se realizeaza prin documentare directa la fata locului, aceasta completata când e cazul prin documentare prin alte surse decât cele directe. Se elimina astfel zona confuza a memoriei, observatii involuntare sau înlocuirea faptelor cu supozitii. Extrem de frecvente în literatura, aceste elemente devin ineficiente în reportajul modern. Prezenta reporterului în locul central al investigatiei sale pare a fi restrictiva. Orice avânt al imaginatiei e retezat de concretetea si prospetimea întâmplarii reale. Practica demonstreaza, însa, ca o raportare atenta la realitate poate fi parola de acces spre un alt univers decât cel pe care noi( reporterii si cititorii) l-am putea banui. Faptul brut se dovedeste a avea adâncime, conflict, tensiune, ritm si o extraordinara bogatie de semnificatii. El, este deseori mai neverosibil decât orice fictiune. La acest element se poate ajunge numai printr-o documentare atenta si de durata mult mai complexa decât cea necesara celorlalte genuri jurnalistice. Trebuie precizat, însa, si faptul ca nu întodeauna reporterul poate fi prezent în locurile si la orele când un anumit eveniment se deruleaza. În astfel de cazuri faptele pot fi  recuperate prin tehnici de investigare indirecta, iar reportajul poate fi scris schimbând unghiul de abordare. Marind distanta dintre reporter si eveniment putem ajunge la diverse puncte de interferenta ale reportajului cu eseul, comentariul sau interviul. Sunt posibile astfel reportajele scrise la distanta de decenii despre al II lea Razboi Mondial, pe reconstituiri fidele ale evenimentelor, de la cronologie si admosfera pâna la ultimul detaliu descriptiv sau cea mai marunta replica. Acestea nu sunt, totusi, reportaje în sensul strict jurnalistic al termenului, în mare masura absenta reporterului anuleaza reportajul.

Un reportaj e scris cu unicul scop de a fi publicat cât mai repede într-o publicatie periodica cu un tiraj cât mai mare. Aceasta este o noua despartire de literatura. Desi autorii de fictiune pot trai aceeasi nerabdare a publicari, motivati acestora este total diferita. Scriitorul are ceva de spus despre felul în care el întelege si re-creeaza lumea, ziaristul are ceva de spus în exclusivitate despre lumea pe care a investigat-o. Reportajul si literatura fictiva se afla la extreme diferite ale tranzitivitatii. Literatura pare a se referi la realitate, dar se refera, de fapt, la ea însasi. Lumea ei apartine imaginatiei, chiar daca mijloacele de exprimare par uneori de un realism brutal. Fiind opera de imaginatie, ea este în mod fundamental intranzitiva, lasând doar iluzia unor informatii ce ar trebui transmise cititorului.

La polul celalalt al discursului despre realitate, reportajul este absolut tranzitiv, pornind de la informatia reala si drumetind într-o continua mobilitate printre structurile realului cotidian. Caci, în definitiv reportajul nu poate trata decât cotidianul, fie acesta unul exceptional. Exista un cotidian al marilor atractii si al dezlantuirilor de cataclisme, asa cum exista un cotidian bizar, halucinant, necunoscut al vietii din imediata noastra apropiere.