Istoria pedagogiei

Istoria pedagogiei

Istoria pedagogiei este disciplina care descrie și explică, în mod științific, apariția și dezvoltarea educației, evoluțua instituțiilor și sistemului de învățămînt, a categoriilor, teoriilor și doctrinelor pedagogice, ca expresie acerințelor societății într-un anumit momnet al dezvoltării.

Izvoarele sunt scrise și nescrise.

Diverse materiale arheologice și folclorice sunt materiale vechi, descoperite de arheologi în Egipt, Grecia, Italia, țărmurile Mării Negre, ca Histria, Tomis, Galatis, și dau informație despre educația din antichitate.

Sursele folclorice sunt proverbele, zicalele, ghicitori, generalizări la educație în anumite epoci. Izvoarele scrise sunt operele teoreticienilor educației și presa pedagogică, cît și documentele oficiale ale învățămîntului: legi, planuri și programe de învățămînt, ce permit cunoașterea conținutului, modului de organizare și desfășurare a procesului instructiv-educativ; cît și documente cu caracter istoric cu privire la educație și ănvățămînt.

Maurisse Debesse, pedagog și psiholog francez, spunea:”Pentru a ști încotro mergem, trebuie să știm de unde venim” - să cunoaștem drumul de unde venim, evoluția. (de comentat)

Studiul istoriei pedagogiei contribuie la lărgirea orizontului de cultură generală a pedagogilor și viitorilor pedagogi. Cunoașterea personalităților remarcabile ale pedagogiei ca Ian Amos Comenius, Pestalozzi, Gheorghe Lazăr, Spiru Haret, ș.a., contribuie la atașament față de nobila profesie. Cei mai mulți consideră că educația este un fenomen social, specific uman, că el a apărut din nevoia de a transmite copiilor eperiența de viață , asigurarea hranei(culegere de plante, semințe, vînat, pescuit), confecționarea și utilizarea uneltelor. Copiii însușeau reguli de comportament, obiceiuri, tradiții, ritualuri religioase. Pe primele trepte ale dezvoltării sociale educația era aceeași pentru toți copiii, apoi apar diferențieri de sex și vîrstă, pregătire pentru vînat, pescuit, luptă (pentru băieți), pentru fete era activitate domestică.

Educația era asigurată de toți adulții prin joc, muncă, vînătoare, ritualuri religioase. Cu timpul apare forma organizată a educației, adică pregătirea specială pentru viață.

Instituții de învățămînt și idei cu privire la educație în antichitate

- Instituții de învățămînt la popoarele din Orientul Antic,Antichitatea Elenă și Romană

Din necesitate de a consemna unele fapte și de a comunica unii cu alții la distanță a apărut... scrierea, ~ mileniile IV - III î.Cr. pentru învățarea scierii a fost creată o instituție specială - școala. Preoții dețineau cunoștințe în multe domenii, ei au și devenit profesori. Acum 5000 de ani în Mesopotamia și Egipt se foloseau mai mult de 500 de semne (în China - cîteva mii). Se cerea muncă de cîțiva ani.

În Egipt ~ toate școlile erau pentru scribi, adică pentru fiii de țărani și meșteșugari. De la 5-6 ani învățau să scrie, să citească, să calculeze pe plăci de calcar, piele, papirus, cu un bețișor de trestie ascuțit.

În Mesopotamia scriau pe tăblițe de lut. Scribii erau folosiți în administrația de stat, comerț, justiție. În Mesopotamia, China, India s-au găsit tăblițe, papirusuri cu preocupări în medicină, științe, matematici, astronomie. Ei au participat la dezvoltarea științei.

Grecii au formulat ideea educației armoniase: dezvoltare fizică, intelectuală și morală. Grecia oferă două modele de educație (paideea)- Atena și Sparta.

Atena: învățămîntul avea caracter particular. Băieții oamenilor liberi de la 7 ani erau conduși la școală de un sclav - „pedagogus” (conducător de copil). De la 7 la 12-14 era școala gramatistului și citharistului - învățau scris, citit, socotit; cîntat, declamarea versurilor, muzică instrumentală. Pedagogul purta grijă de educație (școala din grecește se numea „shola” - loc de odihnă). De la 12-14 ani băieții frecventau școala de lupte - „palestra” - pe 2 ani, unde se făcea dezvoltare fizică, morală, cetățenească. O parte din tineri mergeau la gimnaziu pentru pregătire fizică, cetățenească și pentru studierea filozofiei. De la 18-20 ani era serviciul militar în școala de efebi, cu caracter de stat, și apoi primeau funcții de stat.

Educația spartană: avea caracter militar, regim sever, cu 5 categorii de exerciții fizice, adică „pentatlon”: fugă, săritură, luptă, aruncarea suliței, a discului. Prin aceasta se urmărea formarea cetățeanului: a omului politic în Atena și a soldatului în Sparta. Ser cerea bărbăție, energie, spirit de justiție, a fi bun conducător. Educația (institutio) în familie se baza pe respectarea tradițiilor și o viață severă.La 16-17 ani tînărul roman se orienta spre carieră - armată justiție, oratorie. Trebuia să fie un bun orator, un bun om politic, un bun militar.

- Ideile filozofice cu privire la educație

Filozofii greci au elaborat teorii valoroase. Socrate (anul 469-399 î.cr), Platon (427-347î.cr), Aristotel (384-322î.cr) - „virtutea (calitățile omenești) șe poate învăța” - considerau ei. Virtutea se dobîndește prin cunoașterea binelui, iar la acesta se ajunge prin cunoaștere de sine. Platon în lucrarea „Republica”, Aristotel în lucrarea „Politica” au făcut referire la educație. Dar Platon spunea că virtutea poate fi învățatî de acei care au înăscut germenele virtuții.

Statul ideal are trei caste: filozofi, războinici și agricultori/meseriași. Educația urma să se realizeze diferențiat. Aristotel considera: sufletul uman are trei aspecte - vegetativ, animal, rațional. Sufletul vegetativ dse manifestă prin hrănire și înmulțire. Sufletul animal, în plus, mai are senzații și dorințe. Sufletul rațional merge de la gîndire spre nemurire. Sufletul vegetativ și animal este din rîndul sclavilor, sufletul rațional era pentru stăpînitorii de sclavi. Scopul educației era diferit potrivit castelor. Platon zicea:”numai filozofii se ridicau pînă la înțelegerea Adevărului, Frumosului, Binelui. Virtuos e cel ce reușește să subordoneze sufletul vegetativ și cel animal sufletului rațional, sau dominarea simțurilor de către rațiune.” Platon și Aristotel considerau că educația de stat trebuia să se facă în instituții pe vîrste. Platon e primul care abordează educația din vîrsta preșcolară.

De la 3 la 6 ani (Platon) copiii să fie educați de femei prin jocuri, cîntece, poezii, legende. Între 7-12 ani - prin citi, scris, calcul. 12-16 ani - să frecventeze palestra pentru dezvoltarea fizică a tinerilor. Pînă la 18 ani era aritmetica, astronomia, geometria.

Aristotel consideră periodizarea vîrstelor ca la Platon pînă la 7 ani - educația să fie în familie prin călirea organismului, stimulare la activitate prin joc. Școlarizarea în 2 etape: de la 7 ani la pubertate și de la pubertate pînă la 21 de ani.

Educația începe cu grija față de corp. Exerciții fizice ușoare, apoi mai grele cu vîrsta. Conținutul învățămîntului era gimnastică, citit, scris, gramatică, muzică, desen, științele naturii, de la concret la abstract, de la simplu la complex. Aristotel considera că gimnastica duce la formarea fizică și morală și trebuie să fie însoțită de muzică.

Platon și Aristotel aveau viziuni asupra valorii muzicii - nu orice ritm și armonie satisfac cerințele. Metoda lui Socrate era conversația, care îl învață pe școlarul mic să-și pună întrebări și să gîndească. Aristotel insista asupra formătii deprinderilor prin exerciții. „După cum cineva nu poate să învețe să îvoate decît în lupta cu valurile, tot astfel virtutea nu se poate realiza decît în activitatea desfășurată în vîrtejul vieții.”

Marcus Quintilinus și viziunile sale față de educați (35-95 d.cr). profesor de ritorică și autor al scrierilor despre educație, el a formulat idei noi. Educația trebuie să se realizeze înconformitate cu înclinațiile copilului; copilul nu se sancționează, ci se previn abaterile prin supraveghere. Educatorul este model pentru elevi , priceput în arta educației, capabil să păstreze și să dezvolte spontaneitatea specifică a vîrstei copilăriei. Se poate evidenția că în Dacia romană au existat școli în care s-a învățat cititul și scrisul în limba latină și că ele au avut un important rol în romanizarea aristocrației băștinașe.