Psihologia educației

1. Psihologia educaţiei (sau pedagogicã)

Studiazã efectele acţiunii educative asupra activitãţii psihice umane. Ea are în vedere influenţele întregului sistem educativsi si include, studierea comportamentului şi a educaţiei copiilor în interiorul familiei, ori în alte contexte sociale.

Psihologia scolarã reprezintã o subramurã a psihologiei educatiei, cãci studiazã, din perspectivã psihologicã, procesul instructiv-educativ care acoperã vârsta scolarã propriu-zisã, între 6 si 18 ani. Principalele ei probleme sunt cele ale dezvoltării, învăţării şi comportamentului copiilor în şcoli, în calitate de elevi.

Dezvoltarea psihologiei scolare ca subramurã, în interiorul psihologiei educatiei, s-a produs pe măsură ce s-a înţeles că între adult şi copil există deosebiri calitative ce vizeazã douã aspecte esentiale:

(a) direcţiile dominante de dezvoltare - psihologia scolarã oferã informaţii despre condiţiile în care educaţia şcolarã influenteazã psihogeneza, fenomenul dezvoltãrii structurilor psihice individuale. Aceste informatii sunt de naturã sã sugereze profesorilor care sunt perioadele de influenţare optimã a dezvoltãrii diferitelor structuri psihice şi care sunt posibilitãţile reale de acţiune mintalã sau fizicã, de care dispun şcolarii la un moment dat al dezvoltãrii lor şi pe care urmeazã sã se sprijine acţiunea educativã

(b) locul fiecãrui fenomen psihic în cadrul sistemului psihic uman - al doilea aspect al diferenţierii adultului de copil- îi sugereazã educatorului care sunt principalele “cãi de acces” pentru influenţele educative care urmãresc interiorizarea de cãtre elevi unor valori şi a unor modalitãti de reglaj ale conduitei.

Activitatea fundamentalã a copiilor în mediul educativ scolar este activitatea de învãtare, un fenomen care constã în producerea unor schimbãri relativ stabile în comportament, ca rezultat al acumulãrii, într-o manierã sistematicã, a unor experienţe de viaţã.

Psihologia copilului studiazã modificãrile profilului psihologic al copilului la diferite vârste, ca urmare a legilor dezvoltãrii psihologice şi a acţiunii diferiţilor factori ai dezvoltãrii Ea descrie conduita copiilor la diferite vârste, începând cu primele momente ale existenţei, cu mult timp înainte ca ei sã intre în instituţiile scolare.

2. Dezvoltarea psihologiei educatiei ca ramură a psihologiei

Ideea întemeierii educaţiei pe cunoasterea psihologicã a copiilor este foarte veche.

ARISTOTEL, în antichitate, considera cã educaţia ar trebui sã ţinã seama de “mersul firii”, adicã de ceea ce astãzi s-ar numi “caracteristicile psihoindividuale si de vârstã ale copiilor”.

JEAN JAQUES ROUSSEAU, în secolul al XVIII-lea, a realizat o adevãratã “revoluţie copernicianã” în educaţie atunci când a atras atenţia cã între adult şi copil existã diferenţe calitative si nu numai cantitative. Copilul nu este un “adult în miniaturã”, iar educaţia trebuie sã-l considere ca atare, copil, şi sã-i respecte copilãria.

JOHAN FRIEDRICH HERBART, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a introdus conceptul de “fond aperceptiv al învãţãrii” care desemna totalitatea ideilor deja însuşite de cãtre cel care învatã şi care constituie, ceea ce mai târziu se va numi agentul sintetizator al experientei

La începutul secolului XX, a început sã se afirme ideea cã progresul educaţiei este condiţionat de aşezarea lui pe baze experimentale.

W. A. LAY si E. MEUMAN, în Germania, A. BINET, în Franta, au fost principalii reprezentanţi ai unui curent de idei cunoscut sub numele de “pedagogia experimentalã”.

In evoluţia acestui curent de idei s-au putut distinge douã etape:

(a) una în care cercetãrile au fost orientate spre studierea copilului si a legilor dezvoltãrii sale psihice;

(b) alta, în care atentia s-a îndreptat spre comportamentul copilului în procesul de învãtãmânt, cu speranţa de a se putea descoperi legile care guverneazã acest proces.

Rezultatele nu au fost la înãlţimea aşteptãrilor, datoritã faptului cã cercetãrile experimentale întreprinse au fost cercetãri de laborator, si nu în mediul viu al scolii, iar problemele abordate s-au dovedit a fi de importantã minorã pentru practica muncii educative din scoli. Prima încercare de a înlocui pedagogul, conducãtor şi îndrumãtor al educatiei scolare, cu psihologul sau pedagogul- consultant- cel putin în acel stadiu de dezvoltare al psihologiei scolare- s-a soldat, practic, cu un eşec.