Mediul Educațional Școlar

CAPITOLUL I

PRELIMINARII LA ACTIVITATEA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ

Una din preocupările constante ale comunităţilor umane din toate timpurile o constituie modelarea personalităţii şi facilitarea adaptării membrilor societăţii, în special a generaţiilor tinere. Activităţile aferente nu sunt specific umane; le întâlnim şi pe scara inferioară a filogenezei, nu numai pe treptele superioare ale acesteia. Semnificativ şi specific uman este faptul că necesitatea intervenţiei sociale în evoluţia individuală este conştientizată la nivelul societăţii, iar realizarea ei este organizată, controlată şi instituţionalizată în modalităţi particulare, în funcţie de caracteristicile şi gradul de emancipare a fiecărei societăţi.

Răspunsul la nevoia socială de modelare a personalităţii şi cea individuală de facilitare a comportamentului adaptativ se concretizează pe plan social în două direcţii de acţiune: socializarea persoanei prin intervenţii speciale şi organizarea instituţiilor realizatoare de asemenea intervenţii.

În direcţia socializării se exercită un ansamblu de intervenţii modelatoare asupra persoanei, de la naştere până la dispariţie, de la primul gest care-i facilitează reglarea reflexului respirator, la înzestrarea ei treptată cu acele cunoştinţe şi deprinderi care să-i permită elaborarea propriilor instrumente de cunoaştere şi intervenţie asupra mediului, până la ultima împărtăşanie sau strângere de mână care să-i uşureze trecerea pragului spre nefiinţă. Aceste intervenţii sunt menite: a orienta, supraveghea şi corecta evoluţia somatică a individului; a structura, restructura şi potenţa sub aspect energetic şi orientativ disponibilităţile cognitive şi afective; a facilita însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice din conştiinţa socială, de asemenea a modelelor sociale de conduită. Toate la un loc urmăresc să susţină tendinţele de integrare ale fiecărei persoane, tendinţe care-şi au originea ancestrală în trebuinţele de afiliere şi apartenenţă ale fiinţei vii.

Concomitent, complementar influenţelor sus-menţionate şi în strânsă interacţiune cu acestea, preocupările sociale sunt orientate în direcţia organizării şi perfecţionării acelor instituţii, care să vină în sprijinul persoanei, prin iniţierea şi efectuarea, sistematică şi competentă (profesionistă), a intervenţiilor modelatoare. Evolutiv, pe plan social apar astfel instituţiile de tip familial, religios, şcolar, medical care, în strânsa lor interacţiune şi interdependenţă, se constituie în tendinţa, forţa, potenţialul integrator al fiecărei societăţi.

Între tendinţele individuale de integrare şi tendinţele sociale integratoare există o strânsă interdependenţă; nivelul de activare, de structurare diversificată şi de operaţionalizare a potenţialului ereditar individual depinde de calitatea intervenţiei sociale, de asemenea, aceasta din urmă este dependentă de competenţa funcţională a persoanelor prin intermediul cărora se exercită. Zona de întâlnire a celor două tendinţe are un caracter dinamic datorită permanenţei schimbului material, energetic şi informaţional care se realizează între cele două părţi (individual-social), în pondere diferită pe parcursul evoluţiei individualului: predominant de la social la individual în primele etape ale dezvoltării – caracterizate prin dependenţa copilului de adult – şi predominant de la individ la societate la vârsta adultă. Între elementele de interacţiune ale zonei respective există relaţii de compensare, în sensul că, între anumite limite permise de zestrea ereditară individuală şi legile dezvoltării psiho-somatice, intervenţiile sociale actuale pot modifica efectele celor anterioare, de asemenea, vitalitatea persoanei (energia, forţa, puterea voinţei, capacităţile intelectuale, încrederea, etc.) poate diminua efectele unor limite ale “ofertei” sociale.

Datorită particularităţilor structurale şi funcţionale ale psihicului uman, orice intervenţie socială asupra individualului lasă anumite amprente. Efectele intervenţiilor potrivite se acumulează, se structurează, se restructurează în timp şi se manifestă, imediat sau cu întârziere, mai mult sau mai puţin pregnant, în comportament adaptativ performant, spre deosebire de cele nepotrivite, care prin intensitate şi/sau cumulare devin factori subiectivi de risc ai comportamentului individual de adaptare.

1. Locul activităţii instructiv-educative în ansamblul intervenţiilor sociale

Pe parcursul practicii sociale, activităţile de mediere a comportamentului adaptativ individual s-au diferenţiat funcţie de: a) obiectivele concrete urmărite şi b) nivelul psiho-somatic căruia i se adresează. Diferenţierea a generat sisteme socio-tehnice specializate pentru categorii de intervenţii.

Obiectivele urmărite prin activităţile sociale la care se fac referiri, pot fi împărţite în două categorii, anume obiective corective şi obiective formative, funcţie de starea persoanei asupra căreia se realizează intervenţia. Obiectivele corective răspund unor nevoi de restaurare, restructurare, reevaluare, ceea ce presupune existenţa unei stări alterate, a cauzelor care au generat-o, de asemenea, presupun cunoaşterea modelului de “normalitate” spre realizarea căruia este îndreptată intervenţia. Obiectivele formative răspund unor nevoi de modelare anticipativă, de pregătire a persoanei pentru situaţii probabile, presupunând existenţa modelului “ideal” vizat.