Analiza de Conținut - Introducere

1. Introducere

Analiza de conţinut constă în descompunerea ansamblului unui discurs în elemente simple şi cuantificarea lor cu scopul clasificării, măsurării sau ierarhizării acestora.

Tehnica se referă la analiza cantitativă a documentelor, urmărindu-se evidenţierea unor teme, tendinţe, atitudini, valori, pattern-uri având ca mecanism convertirea unui material simbolic calitativ în unul cantitativ.

2. Istoricul analizei de conţinut

a. „Preistoria”

Mucchielli (1988) considera că inventatorii şi primii utilizatori ai analizei de conţinut au fost logicienii antici greci. El citează numele lui Aristotel şi lucrarea sa Organon. Într-un capitol intitulat Peri Hermeneias (Despre interpretare), acesta tratează problema semnificaţiei.

Demersul lui Aristotel este următorul: pentru a şti dacă ceea ce zice cineva este adevărat sau fals (prin referinţă la logică sau la real), trebuie să începi prin a înţelege ceea ce vrea acesta să spună. Trebuie să ne interesăm, deci, de declaraţiile sale - propoziţia declarativă devine unitatea de analiză a sensului (fraza sau enunţul complex). Pentru Aristotel, cuvântul sau grupul de cuvinte din discursul rostit de către cineva nu are sens decât în raport cu întregul discurs. Avem aici enunţată o primă regulă a analizei: interpretarea sensului unei teme se face numai ţinând cont de contextul lingvistic.

Două orientări principale ale analizei de conţinut se desprind chiar de la începuturile limbajului scris: o direcţie hermeneutică şi o alta logică. Acestea două au mers în paralel de-a lungul Evului Mediu şi separarea continuă şi astăzi.

I. Linia hermeneutică

Aceasta va cuprinde toate interpretările textelor enigmatice, exegezele textelor sacre din toate religiile şi va deschide mai târziu posibilităţi deosebite psihologiei şi psihanalizei. Postulatul său de bază este că un sens ascuns se află la adăpostul celui oficial şi acesta trebuie decriptat cu un cod special sau o cheie de simboluri. O fiinţă misterioasă şi atotputernică care nu caută să se descopere spune ceva zicând altceva; pentru religia creştină este un profet sau Dumnezeu însuşi, în timp ce pentru psihanaliză este inconştientul.

II. Linia logică

Aceasta se va divide în numeroase direcţii, printre care:

- logica propriu-zisă (cercetarea caracteristicilor discursului raţional şi coerent, regulile de raţionament, ştiinţa normativă etc.);

- estetica (cercetarea caracteristicilor operelor de artă, canoanelor frumuseţii);

- epistemologia (cercetarea caracteristicilor diverselor moduri de cunoaştere umană, studiul metodelor ştiinţei etc.);

- lingvistica (studiul limbilor ca sisteme de sunete, sensuri şi reguli de compunere).

Analiza de conţinut, în varianta sa clasică, a apărut în cadrul acestei ultime linii generale, la locul unde psihologia aplicată şi cercetarea documentelor semnificative ale personalităţii întâlneşte lingvistica. Postulatul său de bază a fost, chiar de la început, analiza logico-semantică a unei producţii verbale personalizate revelatoare a opiniilor, atitudinilor şi preocupărilor autorului ei. Prin, urmare, ea s-a înscris în cadrul unei logici a comunicării interumane.

b. Pionierii (perioada 1880-1940)

Benjamin Bourdon (prof. la Rennes, 1888), lucrând asupra exprimării emoţiilor şi tendinţelor în limbaj, a făcut o primă sinteză metodologică între critica literară (derivată din estetică), lingvistică şi psihologie (studiul personalităţii). Pentru a demarca noua ştiinţă (psihologia) de filosofie şi religie, el face o analiză de conţinut asupra Bibliei. Pentru aceasta, a ales un pasaj reprezentativ (din Exod) şi a pregătit un text (l-a reprodus în stil telegrafic, păstrând doar cuvintele esenţiale, pline de conţinut). Apoi, a făcut un calcul de frecvenţă a acestor cuvinte pe teme şi, în faza următoare, pe clase de teme.

William Thomas (Chicago) realizează prima mare întreprindere sistematică de analiză de conţinut – rezultatele publicate sub titlul Ţăranul polonez în Europa şi America. Împreună cu antropologul polonez Florian Znaniecki, Thomas a folosit din plin documentele personale, în special scrisorile schimbate între cei plecaţi şi cei rămaşi în ţara de origine. Pe lângă această sursă, cei doi au mai utilizat şi alte izvoare: jurnalele personale, arhive ale societăţilor care ofereau ajutor imigranţilor, presa vremii (au fost consultate zeci de mii de documente, din care circa 1000 de documente au fost ataşate raportului din 1920). Întregul material a fost supus unei analize de conţinut în vederea stabilirii atitudinilor şi valorilor populaţiei studiate. Se urmărea identificarea, printr-o lectură sistematică, a temelor care revin cel mai frecvent, a atitudinilor care se păstrează constant, a problemelor care apar drept cele mai cronice (se mergea pe intensitatea fenomenului). La acest nivel, metoda era încă intuitivă şi depindea mult de inteligenţa şi abilitatea analiştilor.

Harold Lasswell (SUA, spre 1915) caută expres o metodă susceptibilă să înlocuiască intuiţia individuală cu un instrument mai eficient pentru analiza comunicărilor. Această tehnică va fi folosită pentru analiza propagandei în cursul primului război mondial şi a fost publicată, în 1927, sub numele Tehnici de propagandă în Războiul Mondial.

Buseman (1925), din perspectiva psiholingvisticii, a studiat limbajul “copiilor instabili” şi a încercat prin metode pur lingvistice să precizeze tulburările de personalitate ale emiţătorului. El a constatat că împărţirea tuturor construcţiile active (verbele cu excepţia celor auxiliare) la numărul de construcţii calitative (adjective şi adverbe) dă un coeficient de acţiune cu atât mai ridicat cu cât locutorul este mai instabil emoţional.

Eisenson (1932), mergând pe aserţiunea “limbajul este comportament”, a încercat să descrie “profilurile lingvistice” a trei maladii mentale tipice (mania, melancolia, schizofrenia). De exemplu, limbajul maniacal se remarcă prin tendinţa de a vorbi fără încetare, cu un debit rapid şi stil telegrafic. Discursul este plin de pasaje incidentale (frecvent fără legătură cu tema discursului), iar termenii de legătură, participiile şi pronumele relative tind să fie omise. Limbajul melancolic se caracterizează prin exprimare lentă, ezitantă, suspendarea intonaţiei la sfârşitul frazelor şi lipsa unui vocabular precis, care să exprime cu exactitate cele dorite. Nu se construiesc fraze elaborate, deseori acestea fiind compuse dintr-o singură propoziţie, vocabularul este sărac, iar substantivele şi adjectivele sunt dominante.