Particularități ale memoriei la deficienții mintali

Obiectivele cursului:

- prezentarea modului în care se pot investiga diferitele aspecte ale memoriei pentru copiii deficienţi mintali;

- prezentarea modului în care copiii deficienţi mintali pot reactualiza şi reproduce cunoştinţele achiziţionate, precum şi a deficitelor care pot să apară în acest domeniu.

Cuvinte-cheie: memorie, cunoştinţe, material, inhibiţie

Datele statistice arată faptul că memoria deficienţilor mintali este deficitară, sub unele aspecte mai puţin, sub altele mai mult, atât în comparaţie cu copiii normali de aceeaşi vârstă, cât şi în comparaţie cu copiii normali de etate mai mică. Datele existente cu privire la problemele deficienţelor memoriei sunt uneori contradictorii; unii autori arată că deficienţa mintală nu exclude posibilitatea unei memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii, alţii afirmă că memoria este profund perturbată.

O serie de cercetători s-au ocupat preponderent de întinderea memoriei, adică de cantitatea de material ce poate fi reprodus imediat după perceperea lui. S-a stabilit, de la început, că întinderea memoriei de cifre este mai redusă la copiii deficienţi mintali decât la cei normali. Pornindu-se de la această constatare, probele de memorare a cifrelor, a propoziţiilor sau a comenzilor au fost considerate ca având o valoare diagnostică. Corelaţii mai semnificative între nivelul intelectual şi întinderea memoriei s-au obţinut la proba în care subiectul trebuie să reproducă în ordine inversă seria de cifre prezentată oral de către experimentator. De asemenea, s-a constatat că, în comparaţie cu copiii normali, care reţin mai precis indicii diferenţiatori ai unor obiecte, subiecţii deficienţi mintali reţin mai degrabă poziţia spaţială a obiectelor. Probele de întindere a memoriei trebuie însă aplicate şi interpretate cu multă grijă deoarece rezultatele pot fi influenţate de o multiplicitate de factori: oboseala, atitudinea subiectului faţă de probă, natura materialului de memorat, viteza de prezentare a acestuia, analizatorul prin care este perceput.

În privinţa memoriei voluntare sau involuntare, experimentele realizate de B.I. Pinski arată că, în timp ce la copiii normali eficienţa memorării voluntare este mai mare decât a celei involuntare, la deficienţii mintali o astfel de diferenţiere apare în mai mică măsură. Aceste rezultate dovedesc faptul că la deficienţi mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar, că aceşti copii nu recurg în măsura necesară la procedeele de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului, nici în momentul fixării, nici al reproducerii. Eficienţa scăzută a memoriei voluntare nu se reduce numai la o fixare defectuoasă, ci rezultă şi dintr-o evocare insuficient de activă. Productivitatea redusă a memoriei voluntare faţă de cea involuntară apare mai puţin evidentă în cazul memorării unui material intuitiv. În timp ce elevii normali, dacă posedă anumite cunoştinţe, le pot evoca rapid, în cazul deficienţilor mintali este nevoie deseori de repetarea multiplă a aceleiaşi întrebări, cu unele modificări.

Este extrem de utilă în cazul deficienţilor mintali, pentru dezvoltarea laturii voluntare a memoriei, executarea unor teme de fixare şi de reproducere selectivă a materialului (povestirea pe roluri, pe fragmente, pe unităţi de sens).

S-a constatat faptul că deficienţii mintali nu asimilează un material nu atât din cauza dificultăţilor de fixare sau reţinere, ci din cauza neprelucrării şi nesistematizării sale în momentul fixării. Această particularitate se explică prin insuficienta conceptualizare a materialului şi prin actualizarea limitată a cunoştinţelor anterioare, care sunt necesare pentru înţelegerea celor noi. Cu cât un material este mai complex şi necesită o elaborare mai profundă, cu atât deficienţa este mai evidentă. Deficienţele de organizare apar, deci, nu numai în legătură cu prelucrarea materialului, ci şi cu integrarea lui în sistemul cunoştinţelor existente.

De asemenea, deficienţii mintali îşi perfecţionează în mai mică măsură reproducerile în cursul repetiţiilor, finnd nevoie de un număr mult mai mare de exerciţii pentru a observa un salt pe curba învăţării. Mai mult, în cazul în care copiii deficienţi comit anumite greşeli la prima reproducere, adeseori acestea se fixează, corectându-se cu greu, chiar dacă materialul este perceput ulterior de mai multe ori.

O altă caracteristică evidentă la d.m. este capacitatea redusă de a utiliza cunoştinţele pe care le posedă într-o situaţie oarecum diferită de aceea în care şi le-au însuşit. Cunoştinţele lor au un caracter rigid, ele se actualizează cu greu într-un nou context. Rigiditatea cunoştinţelor apare în modul cel mai pregnant în situaţiile în care este necesară restructurarea lor sau modificarea semnificaţiei anumitor stimuli. Pentru diminuarea acestui inconvenient, este necesară variaţia în cadrul repetiţiilor, evitarea şablonismului, pentru a-i ajuta pe copii să desprindă ceea ce este esenţial şi general în fenomenul studiat, menţinându-le trează atenţia şi curiozitatea. Variaţia trebuie realizată în aşa fel încât să nu ducă la o dezorganizare a cunoştinţelor, să nu tulbure sistemul iniţial de asociaţii.

Lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care se observă frecvent la deficienţii mintali. Atunci când trebuie să reproducă un text, când povestesc o întâmplare, ei adaugă deseori elemente străine, adaosuri care au un caracter dezorganizat şi uneori chiar absurd.

De obicei când se memorează un material format dintr-o serie de fragmente, se observă o îmbunătăţire a rezultatelor de la o serie la alta. Creşterea eficienţei activităţii de memorare este determinată de familiarizarea cu activitatea şi materialul, precum şi de formarea unei tehnici de memorare.

Se observă însă şi fenomenul contrar. Dacă după un interval oarecare de timp, are loc reproducerea se constată că materialul de la sfârşitul seriei este redat mai slab din cauza inhibiţiei proactive. Cu alte cuvinte, în învăţarea succesivă a unui material mai vast acţionează doi factori în direcţii opuse: fixarea este ajutată de experienţa anterioară, în timp ce reţinerea este dezavantajată de acţiunea inhibiţiei proactive. Cauza acestei inhibiţii rezidă, se pare, în faptul că activitatea neurală implicată în procesul de fixare nu se încheie în momentul terminării exerciţiului. Pentru consolidarea asociaţiilor nou formate este necesară menţinerea în acţiune a proceselor neurofiziologice pentru un oarecare interval de timp. Dacă noua activitate survine la un interval prea scurt se anihilează acest element de consolidare. Este importantă stabilirea modului în care cei doi factori se conjugă la deficienţii mintali, adică modul de însuşire a unui material la scurt interval după memorarea unuia asemănător. Inhibiţia proactivă este o importantă cauză a uitării, ceea ce înseamnă că deficienţii au nevoie de o învăţare eşalonată în timp, cu intervale suficient de mari pentru a permite consolidarea asociaţiilor nou formate.

Acţiunile sau operaţiile mnezice se află într-un anume raport cu celelalte tipuri de acţiuni intelectuale, dar se deosebesc de acestea prin structura şi modul lor specific de utilizare. În cazul deficienţei mintale, cercetările experimentale au demonstrat existenţa unei relaţii între nivelul memoriei şi cel al dezvoltării intelectuale. Pentru a evidenţia dependenţa memoriei, în vederea realizării scopurilor mnezice, de capacităţile general-operaţionale de inteligenţă, s-a aplicat o probă de memorare a unei configuraţii seriale simple. Rezultatele au demonstrat că subiecţii deficienţi mintali, având vârste între 7-11 ani reuşesc în proporţie de 73% să realizeze construcţia seriei conform nivelului preoperator, adică să alăture perechi de elemente mari şi mici şi doar 18% reuşesc să efectueze o seriere la nivelul operaţiilor concrete. Acest aspect se reflectă şi nivelul reproducerilor în desen.