Educațiile paralele

“Dicţionarul educaţiei” - Carter V. Good, 1973:

educaţie, definit drept “orice educaţie oferită într-un mod ordonat, logic, planificat şi sistematic;

al doilea este cel de activităţi neşcolare “orice iniţiativă (…) executată sub alte auspicii decât cele emanând de la şcoală, dar care, prin studiul şi analiza fiecărui individ, caută să furnizeze experienţe formale şi informale care încurajează propensiunea către cel mai înalt nivel de dezvoltare a individului”.

“Terminologia învăţământului tehnic şi profesional” (1978)

educaţia formală, definită ca “educaţia sistematică ce se continuă în general în instituţii şcolare, făcând parte din ansamblul sistemului educativ;

aceasta comportă o serie de nivele de dificultate şi specializare progresivă:reuşita individuală la terminarea fiecărui nivel, constituie în principiu, obiectul unei confirmări (diplome, certificat), permiţând trecerea la nivelul superior;un termen adesea folosit ca sinonim este cel de învăţământ “instituţional”. ;

educaţia nonformală, respectiv “educaţia urmărită în afara sistemului şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă; educaţia nonformală poate fi considerată ca un ansamblu de mijloace extraşcolare de a dobândi cunoştinţele generale sau calificări profesionale; un termen sinonim adesea utilizat este educaţia extraşcolară”.

1974, Coombs şi Ahmed – echivalând educaţia cu învăţarea – au identificat aceste tipuri definindu-le:

educaţie informală: “procesul ce durează o viaţă, prin care fiecare persoană dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice”;

educaţia nonformală: “orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei (atât adulţi, cât şi copii)”;

educaţia formală: “educaţie instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic, organizată şi condusă de la centru (de ex., prin Ministerul Educaţiei Naţionale); prin tradiţie, ea a constituit centrul de interes al politicii şcolare” (La Belle Th. J., 1982).

Diferenţe şi interferenţe în sfera celor trei tipuri de educaţie

Deosebit de clarificările obţinute pe baza investigaţiei etimologice-semantice, conceptele de educaţie formală, nonformală şi informală ar putea fi mai bine înţelese prin explicarea pe care o poate oferi analiza caracteristicilor conţinuturilor. Această analiză este posibilă în prezent când educaţia permanentă a devenit un principiu activ, în lumina căruia se pot analiza conţinuturile acestor tipuri de educaţie

Educaţia formală

are ca obiectiv fundamental formarea persoanei educatului, înnobilarea acestuia.

educaţie formalizată în sens de instituţionalizată

Unii autori pun în lumină faptul că educaţia şcolară (adică formală) constituie o perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea persoanei.

Ea se adresează, în primul rând, copilului, persoană aflată în dezvoltare, la care învăţarea trebuie să alterneze cu perioade de repaus sau de vacanţe.

Însuşirea sistematică a cunoştinţelor, implicată de educaţia formală, nu rezidă doar în respectarea principiului didactic corespunzător teoretizat de J.A. Comenius (1592-1670), ci angajează într-un plan mai larg autoritatea şcolii şi, în mod special, pe specialiştii care concep şi conduc procesul de educaţie.

Realizarea educaţiei în mod competent presupune:

totdeauna prezenţa şi acţiunea unui personal anume pregătit, personalul didactic (acesta este alcătuit din specialişti pe domenii, capabili de a realiza corelaţiile necesare unei formări a elevilor în perspectiva finalităţilor educaţiei.

acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor.

trebuie să reţinem şi faptul că evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi instituţiei în ansamblu, în timp ce evaluarea practicată în cadrul educaţiei nonformale şi mai ales a celei informale cade automat în sarcina celui care învaţă, uneori pe calea unui contact brutal, cu dezminţirea sau confirmarea de către realitate a acţiunilor sale, a calităţii cunoştinţelor sale, sau a gesticii sale profesionale.