Eficacitatea tehnologiilor informaționale moderne pentru motivația învățării

Întroducere

Lumea contemporană este într-o evoluție continuă și tot mai rapidă, care ne pune în situații de a ne confrunta cu diverse provocări și noi cerințe în domeniul educațional. Întregul proces al dezvoltării umane trece prin educație: valorile științei și tehnicii, spiritul ingenios și pragmatic, noile atitudini și mentalități, modul de a fi și de a evolua cerut de societatea modernă, toate acestea sunt învățate în cadrul sistemului educațional [1].

Schimbările generate de progresul tehnologiilor ale lumii moderne nu atinge doar domeniul științelor educaționale, dar și în celelalte sfere ale evoluției sociale. În această lume în care singurul aspect nemodificat este schimbarea, învățământul trebuie să se integreze și să își adapteze ofertele pentru a veni în întâmpinarea noii generații, actualizându-și permanent finalitățile și resursele, astfel încât să răspundă noilor provocări și, în același timp, să le ofere educabililor deprinderi și instrumente de muncă eficiente [ibeden].

În vederea realizării celor sus menționate, tot mai des, în cadrul orelor se solicită folosirea tehnologiilor educaționale, care ușurează procesul de predare-învățare a materiei noi și de înțelegere a ei. Prin transformarea predării și învățării, se consideră că TIC contribuie la dobândirea competențelor cheie. Educați, la rândul său, joacă un rol esențial în dezvoltarea competenței digitale, acest lucru poate fi realizat indiferent dacă aceste competențe de bază sunt specifice pe discipline sau sunt cross-curriculare sau transversale [5].

Totodată pot menționa faptul că prin intermediul tehnologiilor informaționale se pune accentul și pe interacțiunea pedagogului cu elevul. Aceasta fiind un element fundamental în sistemul educațional. Tehnologiile informaționale stimulează stilul activ de lucru, motivația, creativitatea. Prin intermediul lor are loc dezvoltarea aptitudinilor de comunicare, exprimare și capacităților de autoevaluare la elev.

Sorin Cristea, definește tehnologiile informaționale ca un „ansamblu de tehnici și cunoștințe practice destinate pentru a organiza, a testa și a asigura funcționalitatea instituției școlare la nivel de sistem” [6].

În contextul pandemiei COVID 19, care a influențat sever experiențele personale și deopotrivă pe cele profesionale. Instituțiile educaționale și cadrele didactice, resimțind impactul negativ al crize, au fost nevoiți să realizeze transferul lecțiilor în mediul virtual. Aceasta s-a dovedit a fi mai mult decât o provocare ocazională, pandemia a afectat profund ritmul, dar și eficiența activităților. Această realitate însă nu a dezarmat cadrele didactice și nici nu i-a slăbit motivația în vederea păstrării calității actului educațional [7]. În acest context, cadrele didactice au fost alături de elevii săi pentru ai ajuta să facă față pandemiei, dar în același timp, dincolo de a aborda pericolul, au încercat să caute oportunități pentru dezvoltare, redefinindu-și procesul de predare - învățare - evaluare [ibeden ].

Totuși, unul dintre cele mai dificile aspecte ale predării online este strâns legată de motivația elevilor pentru învățare. Atenția lor în fața ecranului poate fi ușor distrasă în timpul lecțiilor online, oboseala intervine mai repede, iar implicarea educabililor în lecție poate fi mai dificilă decât în clasă, când cadrul didactic se află la doi pași distanță de elevi.

1.Abordare teoretică a conceptului de motivație pentru învățare

În încercarea de a defini conceptul de motivația pentru învățare întâlnim o multitudine de teorii. Putem sublinia că nicio teorie nu poate fi considerată exclusivă pentru a explica diversele situații din practica curentă. Deoarece motivația pentru învățare este un proces complex, dar neunitar, pentru care s-au propus diferite teorii, atât prin conținut, cât și prin modalitățile de măsurare. În acest caz avem nevoie de o simplificare a lucrurilor, pentru a ne putea orienta în universul motivației. În ajutor ne vine însuși modul în care este definită motivația la ora actuală. Motivația constituie un ansamblu de experiențe subiective, de origine intrinsecă sau extrinsecă, prin care putem explica debutul, direcția, intensitatea și persistența unui comportament îndreptat spre un scop. Conform acestei definiției desprindem o caracteristică de bază a motivației și anume existența unui scop de atins [4].

În felul acesta dobândim o „busolă”, cu ajutorul căreia să ne deplasăm, cu predilecție, într-o zonă principală a motivației pentru învățare: motivația de (auto)realizare, de reușită sau de succes în învățare.

Principalele teorii ale motivației pentru învățare au fost împărțite în trei categorii, în funcție de răspunsul la întrebările-cheie:

- „Pot eu să rezolv această sarcină?” (unde contează problematica abilității/capacității);

- „Vreau eu să rezolv această sarcină?” (unde contează valoarea pe care elevii o conferă sarcinii de învățare și interesul arătat de ei pentru activitate);

- „Ce trebuie să fac pentru a rezolva cu succes această sarcină?” (despre cum ajung elevii să își monitorizeze și să își regleze experiențele lor de învățare) [4].

Analizând teoria pentru motivație din perspectiva lui Rolland Viau am constatat două categorii de factori care afectează motivația de învățare, aceste fiind:

- factorii interni ai învățării, cei care țin de elev (dinamica motivației) în care percepțiile și comportamentele elevului interacționează și cu mediul care presupune în mod fundamental atingerea unui scop;

- factorii externi (activitatea pedagogică, evaluarea, caracteristici ale profesorului, sistemul de recompense și pedepse și climatul clasei).

Modelul dinamicii motivaționale în context școlar, are în vedere trei tipuri de determinanți motivaționali: percepția elevului despre valoarea activității pedagogice, despre propriile competențe (sentimentul eficacității personale) și percepția influenței personale asupra eșecului sau succesului. Rolland Viau demonstrează cu succes faptul că motivația în context școlar este înțeleasă în mod adecvat numai atunci când nu o legăm doar de obiectul învățării, ci și de condițiile în cadrul cărora se realizează învățarea și de percepțiile pe care elevul le are cu privire la o anumită activitate didactică [ 4].

Prin urmare, motivația pentru învățare diferă, de alte stări afective precum pasiunea sau interesul pentru activitate, deoarece acestea din urmă se manifestă spontan, în timp ce motivația implică alegerea intenționată de a se angaja și de a stărui pentru un anumit scop. Această diferență este foarte importantă din motiv că, în spațiul școlar, cadrul didactic propune activități de învățare elevilor, iar motivația acestora de a-l realiza nu este în mod obligatoriu însoțită și de un interes imediat sau de o pasiune intelectuală pentru acestea. Deși orice profesor dorește ca fiecare elev să fie pasionat de disciplina de studiu pe care o predă, cu siguranță este satisfăcut dacă reușește să aibă o clasă întreagă de elevi motivați [8].