Managementul Clasei de Elevi

Management educational - managementul clasei de elevi

1. Modalităţi de studiu ale organizaţiei şcoalare cu finalităţi practice în teoria sistemică

În paradigma sistemică o organizare este considerată o complexitate ce tinde spre stări de echilibru. Conceptele cheie sunt: complexitate sistem, structură, relaţii funcţionale şi disfuncţionale, mecanisme de reglare, genuri de reglări, stări ale sistemului, intrări, ieşiri, pentru a se analiza aspectele problematice concretizate în modalităţi sistemice. În organizările sociale, paradigma sistemică este operaţionalizată prin conceptele de “ reţele de statusuri “ şi “ reţele de roluri “.

Organizările sociale se pot modela în interpretarea sistemică, făcând referiri la:

- statusuri şi roluri, capacităţile lor de a asigura funcţionalitatea organizaţiilor;

- capacitatea oamenilor de a-şi asuma şi atribui roluri în interacţiuni, conform cu reglementările existente;

- mecanismele de reglare din organizaţii, prin concretizarea reţelelor de statusuri în reglementări interne;

- semnificaţiile relaţiilor dintre intrările şi ieşirile din organizaţie;

- aspectele generate din specializarea organizaţiei analizate;

- aspecte importante pentru poziţia organizaţiei în organizările sociale ce o înglobează funcţional (pieţe, stat, ce au influenţe care nu se pot ignora).

Analizele sistemice se pot nuanţa în interpretarea procesual-organică a organizaţiilor. În paradigma menţionată “o organizaţie aparţine la o socio-organizare specializată şi datorită modificărilor din procesarea socială a informaţiilor, poare fi investigată sistemic dacă se diagnostichează o secvenţă din evoluţia ei"27. Astfel, analiza sistemică presupune că:

- organizaţiile funcţionează pentru a satisface anumite necesităţi sociale, necesităţi manifestate în organizările sociale ce le înglobează şi care diferenţiază organizaţiile şi socio-organizările specializate;

- organizaţiile au două genuri de structuri:

1. Structură determinată de reţele, de statusuri şi roluri prin care organizaţia şcoală acţionează pentru a satisface o necesitate socială. Se au în vedere:

- componentele cere dau raţiunea funcţională a organizaţiei (specializarea ei);

- componente pentru proiectarea soluţiilor de satisfacere a răspunderilor asumate de organizaţie;

- componente pentru implementarea soluţiilor proiectate;

- componente pentru evaluarea proiectelor şi a modalităţilor în care sunt implementate.

2. Structură determinată de reţele, de statusuri şi roluri prin care organizaţiile administrează condiţiile pentru funcţionarea reţelei anterioare (de statusuri şi roluri implicate în satisfacerea necesităţilor sociale asumate). Se au în vedere:

- componentele pentru asigurarea condiţiilor materiale în funcţionarea ambelor reţele;

- componente pentru gestionarea resurselor umane, financiare, informaţionale;

- componente pentru gestionarea relaţiilor cu alte organizaţii;

- componente pentru coordonarea (conducerea internă a activităţilor tuturor componentelor).

În cele două genuri de structuri (de asumare a unei necesităţi sociale şi de creare a condiţiilor pentru satisfacerea sa) oamenii sunt activi prin rolurile atribuite formal, prin rolurile asumate şi prin rolurile pe care şi le atribuie. În acest sens oamenii se manifestă în modalităţi funcţionale sau disfuncţionale pentru organizaţie, datorită diferenţelor dintre rolurile atribuite formal, rolurile reale şi rolurile funcţionale (deduse din analiza organizaţiei).

De asemenea, raporturile dintre oameni în organizaţii pot să fie contradictorii, deoarece ei se manifestă ca fiinţe sociale prin trei genuri de socializări (pentru relaţii private - socializarea privată, pentru relaţii profesionale – socializarea profesională şi relaţii publice cetăţeneşti – socializarea cetăţenească). Trebuie astfel modelate aspectele pentru:

- a explica diferenţierea oamenilor în organizaţii;

- a explica aportul lor la funcţionarea organizaţiilor;

- a implica dimensiunea privată a personalităţii oamenilor în funcţionarea efectivă a organizaţiei (prin dinamica intereselor şi aspiraţiilor).

Aspectele metodice de investigare de tip sistemic permit studii cu finalităţi explicative, critice şi constructive.

1. Diagnosticarea sistemică a organizaţiei.

Aspectele relevante în diagnosticarea sistemică sunt:

- explicitarea necesităţilor sociale a căror satisfacere e asumată de organizaţie;

- aprecierea capacităţii organizaţiei de a delimita şi caracteriza necesităţile sociale asumate;

- caracteristicile, starea componentelor ce realizează fluxul activităţilor realizate pentru satisfacerea necesităţilor sociale asumate;

- eficacitatea acţiunilor care decurg din decizii cu caracter strategic adoptate pentru ca organizaţia să fie funcţională în socio-organizările ce o înglobează;

- capacitatea de self – administrare proprie organizaţiei, caractaristicile, starea funcţională a structurii administrative;

- implicarea oamenilor în funcţionarea organizaţiei, genurile de manifestări disfuncţionale şi consecinţele lor pentru organizaţie.

2. Critica sistemică a organizaţiilor.

În investigaţia sistemică raţiunea componentei critice este de a înţelege disfuncţionalităţile.

Critica analizelor sistemice are ca punct de plecare analiza secundară a informaţiilor obţinute din diagnosticări.

Informaţiile obţinute pot fi relevante pentru beneficiari dacă se referă şi la:

- sursele deficienţelor posibile în reţelele de statusuri şi roluri;

- modalităţile de asumare şi atribuire a rolurilor;

- intervenţiile cu scop corector;

- calitatea fluxurilor de care depind ieşirile;

- adoptarea deciziilor, etc.

3. Proiectarea modalităţilor de intervenţie corectoare în intervenţiile sistemice.

Soluţiile de intervenţie se concep folosind sistemul de referinţă teoretic adoptat şi trebuie să se refere la:

- identificarea posibilităţilor de intervenţie;

- evaluarea diferitelor variante de intervenţie.

Reperul principal oferit de schema teoretică este cel al necesităţilor ce produc şi întreţin organizaţiile. Soluţiile sunt astfel subordonate creşterii gradului de satisfacere al necesităţilor vizate de interacţiuni. Necesităţile trebuie înţelese corect şi nuanţate, astfel se pot realiza intervenţii mai bune în procesele întreţinute de asumarea rolurilor.

Schema teoretică accentuează fluxul consecinţelor şi conexiunile dintre componentele lor iar intervenţia se cere a fi realizată în identificarea zonelor unde se justifică intervenţiile.