Asistența socială - funcții și caracteristici

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.

Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială (Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială)

Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile fundamentale şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.

Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societate constituie asistenţa socială.

Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadru conceptual şi aplicaţii practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007, introducere)

Asistenţa socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintă ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în dificultate, în criză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită unor motive personale de natură economico-materială, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate, în limitele unui mod normal, decent de viaţă. Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă, fără un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior.

Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol social contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în acordarea ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre oameni.

Cum am arătat, asistenţa socială funcţională este una din condiţiile bunului mers al unei societăţi democratice, dat fiind că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu az, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui mod de viaţă decent.

Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor din domeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată spre oferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau de grup şi ca membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţii lor de funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cu demnitate în cadrul social dat.

Bocancea şi Neamţu(Elemente de asistenţă socială, Polirom, Iaşi,1999)au definit acţiunea asistenţială ca refacere sau „restaurare ” a capacităţii funcţionale sociale normale, în care normalitatea pe care o vizează asistenţa socială este contraponderea devianţei şi a inadaptării- inadaptare văzută ca incapacitate de acomodare la cerinţele societăţii, neîncadrarea în muncă, comiterea unor acte care dăunează altora, sau alte abateri de la aşteptările din partea familiei, a grupului sau a comunităţii.

Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la nivel de grup şi comunitar(Hepworth şi Larsen, 1993, Direct social work practice: theory and skills. Pacific grove, C.A: Brooks/ Cole ) Reciprocitatea legăturilor interpersonale este una din caracteristicile asistenţei sociale, dat fiind că ceea ce încearcă ea să facă este să includă pe cei aflaţi la marginea societăţii prin practici care le asigură îngrijire, dobândirea unor bunuri necesare şi împărtăţirea sentimentelor. Indiferent de cauzalitatea care a determinat dificultăţile de integrare ale unor persoane, mediul fizic, relaţional şi organizaţional este cel care oferă oportunităţi şi resurse pentru realizarea aspiraţiilor lor.

Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare, precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea întregii societăţi. Toate acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a indivizilor.

Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la toate nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de ajutor aşteptările faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În acest context asistenţa socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor dintre economic şi politic.