Metode pentru comunități în asistența socială

Introducere

Shulman (1992) sugerează faptul că asistentul social are, în orice intervenţie, cel puţin doi clienţi şi anume, persoana care a apelat la serviciile oferite şi sistemul, contextul, realitatea înconjurătoare în care este cuprins acesta. De asemenea, el sublinia că multe aspecte referitoare la munca desfăşurată cu unul dintre aceşti doi “clienţi” pot fi aplicate şi în lucrul cu celălalt. Hearn a fost unul dintre primii teoreticieni din domeniul asistenţei sociale care a susţinut ideea necesităţii unei teorii unficatoare. În 1962, afirma că “dacă există principii care se aplică sistemelor viabile în general şi dacă indivizii, grupurile, organizaţiile şi comunităţile pot fi privite ca fiind astfel de sisteme, atunci aceste principii şi-ar putea găsi locul într-o teorie unificată asupra metodelor de intervenţie practică. Aceasta ar furniza un cadru comun pentru considerarea indivizilor, grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor ca şi <clienţi>, precum şi modalităţi concrete prin care pot fi puse la dispoziţia acestora diversele servicii“. Autorul sugerează că este important să utilizăm capacitatea noastră de a înţelege un nivel al sistemului pentru a cunoaşte mai bine un altul (cit. în Schulman, 1992). Considerăm, astfel, necesar să subliniem faptul că, în pregătirea sa, asistentul social nu poate face abstracţie de cunoştinţele şi abilităţile dobândite în cadrul studiului metodelor de intervenţie de la un anumit nivel (ex.:individ, familie) atunci când doreşte să-şi însuşească noi cunoştinţe şi să-şi dezvolte noi competenţe în munca de la alte niveluri de intervenţie (ex.: grup sau comunitate).

Pentru realizarea unei intervenţii de succes este necesar, printre altele, să ne delimităm cît mai exact cadrul de desfăşurare, clienţii cărora ne adresăm. Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva elemente de definire ale comunităţii.

1. Elemente în definirea unei comunităţi

În literatura de specialitate sunt surprinse numeroase modalităţi de definire ale “comunităţii”, fie ca spaţiu geografic ce reuneşte un anumit număr de indivizi sau, după cum considera Durkheim, ca legătură a individului cu societatea, ca mediator între cele două elemente. În viziunea lui Tonnies comunitatea reprezintă legătură între oameni care au obiceiuri, credinţe, scopuri, reguli etc. comune (cit. în coord. Edwards, 1995). Dacă ne referim la comunităţile geografice, cea mai simplă dintre definiţii ar fi aceea a unui grup, mai mare sau mai mic, care împarte acelaşi spaţiu. Se referă, deci, la arealuri restrânse precum cartiere, vecinătăţi, mici localităţi. Comunitatea mai poate fi definită prin elemente ca: limbă, obiceiuri, tradiţii, religie, interese, resurse comune etc. Comunitatea de interes a fost definită ca reprezentând relaţiile care se stabilesc între persoane, bazate pe probleme, interese comune. În acest caz similaritatea unui aspect al vieţii lor îi face pe indivizi să se constituie într-o comunitate (ex: persoanele cu handicap locomotor). O persoană poate aparţine simultan mai multor comunităţi (ex: locuieşte într-un anumit cartier – se poate identifica acelei comunităţi geografice, aparţine unei anumite etnii – identificarea în comunitatea etnică, în cea religioasă etc.). Clark (1973) considera că unitatea unei comunităţi nu este dată de spaţiul geografic şi nici de funcţionarea în comun ci de elementele de natură psihologică ce leagă indivizii, definitorii aici fiind aspecte precum solidaritatea, siguranţa, coeziunea. Solidaritatea, siguranţa sunt potenţate de sentimentul de mediu familiar, de suportul şi afecţiunea din partea prietenilor şi vecinilor, considera Martinez-Brawley în 1990 (cit. în coord. Edwards, 1995). Pentru asistentul social, ca vector al dezvoltării sociale locale, o definiţie operaţională a comunităţii ar fi că aceasta reprezintă grupurile cuprinse în cadrul aceleaşi arii geografice, cu o istorie comună, cu interese comune, care împart aceleaşi resurse publice şi private şi se consideră ca făcând parte din acea comunitate.

Comunitatea, în accepţiunea lui J.B. Cook (Departamentul de Dezvoltare Comunitară a Universităţii din Missouri, Columbia), reprezintă un tip particular de sistem social care se distinge după următoarele caracteristici:

1. oamenii implicaţi în sistem au roluri bine definite, recunosc relaţiile dintre ei şi ariile de preocupări comune cu alţi membri;

2. sistemul are longevitate, continuitate şi viitor;

3. în practică membrii depind considerabil de cooperarea voluntară şi folosesc un minimum de măsuri de sancţiune şi coerciţie;

4. este multifuncţional; se aşteaptă ca sistemul să producă o mulţime de lucruri pertinente mai multor dimensiuni ale interacţiunii;

5. sistemul este complex, dinamic şi suficient de mare să aibă instrumente de relaţionare;

6. de obicei, conţine elemente geografice care-l caracterizează şi delimitează (cit. în Boboş; Drăgotoiu; Puşcaşu, 2002)

O comunitate viabilă, considera Schoenberg, 1979, este una în care locuitorii colaborează pentru a influenţa diferitele aspecte ale vieţii sociale locale, în care îşi stabilesc împreună scopurile vieţii colective şi reuşesc să întreprindă diverse acţiuni pentru a realiza aceste scopuri. Pentru aceasta, o comunitate trebuie să fie capabilă de următoarele:

- să stabilească mecanisme pentru a defini şi consolida rolurile şi responsabilităţile, în ceea ce priveşte, de exemplu securitatea persoanelor, identificarea străinilor, comportamentul copiilor, întreţinerea proprietăţilor comune;

-să creeze şi să consolideze organizaţii locale formale şi informale care să asigure comunicarea, identificarea liderilor, capacitatea de a defini şi concretiza interesele locuitorilor în raport cu cei care trăiesc în afara cartierului;

- să contribuie la luarea deciziilor care o privesc;

- să menţină relaţiile cu deţinătorii resurselor;

-să influenţeze prin campanii de presă, advocacy, reprezentare deciziile politicile ce pot afecta comunitatea;

- să stabilească mecanismele formale şi informale prin care se crează schimburi între grupurile având interese şi nevoi contradictorii (cit. în Henderson; Thomas, 2002).