Intervenția în Criză

Cunoasterea comuna si realitatea pe care aceasta o legitimeaza ca fiind circumscrisa conceptului de “criza”, ne creaza o imagine inadecvata si chiar incompleta a ceea ce înseamna în acceptiunea stiintifica “situatie de criza”.

Astfel, criza pare sa fie înteleasa doar în termeni de “drama, panica, haos, criza economica” (Coulshed,1993), în termeni care creioneaza o situatie cu caracter de urgenta, ceea ce limiteaza sau chiar “deturneaza” întelegerea situatiilor de acest gen, si implicit, aplicarea modelelor de interventie în acest context.

Formulat în principal de Erich Lindemann si Gerald Caplan în anii ’40 si ’50, conceptul de “criza” urmareste sa ilustreze modul în care “individul reactioneaza la situatiile psihologic aleatorii (idem).

Aparitia unui sentiment de pierdere pe care îl poate resimti un individ la un moment dat, sentiment asociat cu anumite schimbari în stilul de viata sau alte modificari accidentale, pot crea un sentiment de neajutorare, de panica, o stare în care pare ca toate vechile strategii de functionare si scheme de lucru nu mai sunt valabile, asa cum se întampla anterior. Se poate vorbi atunci de o criza la nivel individual.

Aceasta determinare cauzala se reflecta în modul în care patru autori au studiat si definit criza:

- Robert W. Roberts si Robert H. Nee, care au notat criza ca fiind “o tulburare de crestere”, care apare atunci când echilibrul de la nivel individual este perturbat dintr-un anumit motiv;

- G. Caplan, care leaga criza de “o perturbare situationala acuta”, ceea ce indica faptul ca situatiile de criza au în mod cert un caracter intens, de vârf, urgent;

- L. Rapoport, care considera criza ca fiind “o tulburare stabilizata”.

Se pare deci ca absolut toate încercarile de definire a crizei o prezinta ca pe un eveniment perturbator, care zdruncina o stare de echilibru. Aceasta stare de echilibru, denumita si de “homeostazie”(termen împrumutat din biologie) este caracteristica unei functionari considerate normale, asigurând o adaptare satisfacatoare la mediu, iar când apare o situatie noua, o situatie care nu a putut fi anticipatã sau o situatie care depaseste capacitatea de adaptare a individului, se instaleaza criza.

Practica pe acest segment, ne arata ca evenimentele declansatoare de crize sunt legate de împrejurari extrem de variate în care s-a aflat sau se afla actualul nostru client, începând de la situatii de disfunctionalitate în sistemul familial, determinate de moartea unui membru al familiei, divortul sau separarea de partener, existenta unei dependente la unul dintre membrii familiei (cel mai frecvent de alcool), continuând cu pierderea locului de munca (datorita reducerilor de personal sau incapacitatii de a mai face fata sarcinilor de serviciu), probleme legale legate de locuinta (ipoteca neachitata, escrocherii legate de statutul de girant pentru împrumuturile bancare ale altor persoane, retrocedari de case proprietarilor de drept), instalarea unei boli cronice de tip somatic sau psihic, etc.

În aceste situatii, vorbim despre o criza atât la nivelul sistemului familial din care individul face parte, si implicit de o criza la nivel individual. Resursele necesare a fi mobilizate pentru a face fata unei astfel de situatii fie nu exista, fie sunt insuficiente, astfel ca, pentru acest plan, avem de-a face cu o situatie complexa, adânc înradacinata, care va necesita un efort de aplanare mult mai profund si mai îndelungat decât în planul descris anterior, în principal pentru ca demersurile vor viza schimbari pentru client nu doar la nivel punctual, situational, ci la nivel cognitiv si comportamental.

Investirea unui eveniment sau a unei stari de fapt cu conotatia de factor de risc, cu factor potential declansator al unei situatii de criza, trebuie sa tina cont de semnificatia pe care acel individ o acorda acelui eveniment/situatie, cu alte cuvinte de semnificatia cu care individul încarca acel eveniment. Prin aceast mod simbolic de a percepe realitatea, propriu fiecaruia în parte, anumite evenimente, cum ar fi pierderea locului de munca sau separarea de partenerul conjugal, sunt considerate de unii factori declansatori de crize, iar de altii situatii problematice dar care pot fi depasite satisfacator.

Exista mai multe modele care descriu modul în care se desfãsoara o criza. Caplan (1964) arata ca, crizele se auto-limiteaza, parcurgând pe o durata de pâna la sase saptãmâni o faza de început, una de mijloc si una de sfârsit.

În faza initiala se produce o crestere a tensiunii, ca reactie la actiunea factorului stressor, iar individul încearca sa rezolve situatia cu care se confrunta apelând la vechile scheme de rezolvare a problemelor.

Faza de mijloc se instaleaza în momentul în care aceasta încercare se dovedeste ineficienta, ceea ce duce la o exacerbare a starii de tensiune.

Se instaleaza apoi faza finala în care sau problema este rezolvata, sau individul, în efortul de a scapa de problema o redefineste sau dimpotriva, o ignora, distantându-se de ea.

Se observa deci ca, în aceasta desfãsurare exista un punct culminant (de inflexiune), în apropierea caruia se mobilizeaza toate resursele si energiile disponibile pentru a face fata situatiei (Coulshed,1993, p.60,apud Parad si Caplan,1965).

Ceea ce diferentiaza acest gen de interventie de celelalte, este caracterul ei de scurta durata, si mai ales faptul cã ea nu are ca scop dezvoltarea eu-lui, ci urmareste sustinerea si conservarea lui, într-un efort de refacere si restructurare.