Metoda observației sociologice

Observația constituie una din metodele de bază ale sociologiei, fundamentală pentru cunoașterea realității înconjurătoare și, totodată, reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de investigație sociologică: interviul, metoda sociometrică, experimentul etc., și permite obținerea de date și informații, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observației.

Observația este o metodă deosebit de utilă și valoroasă, cu condiția ca ea să fie corect realizată. Observația înregistrează atât comportamente individuale, cât și colective, în momentul desfășurării lor, evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizați (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor); de asemenea, observația prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor (spre deosebire de experiment). În plus, metoda observației prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.

Dar, ca orice altă metodă din științele socioumane, observația are și unele dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat; se limitează la studiul unor eșantioane mici și nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În principal, la nivelul observației nu se pot identifica relațiile cauzale, cu un rol decisiv pentru înțelegerea și explicarea corectă a realității sociale.

În general, în funcție de măsura în care sunt urmate anumite etape teoretico- epistemologice și respectate regulile unei investigații științifice de teren, se pot distinge două mari tipuri de observație: spontană (sau nesistematică) și științifică (sau sistematică).

Observația spontană (sau nesistematică) este observația realizată la nivel cotidian, ca rezultat al simplului contact al subiectului cunoscător cu realitatea, iar principalele ei caracteristici sunt următoarele:

‐ este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică și insuficient controlată din punct de vedere critic;

‐ este fragmentară, nu reține decât cazuri izolate, rupte de întregul fenomenelor și proceselor sociale;

‐ este vagă și imprecisă, deoarece se realizează îndeosebi sub influența sentimentelor și impresiilor;

‐ este subiectivă, dominată de opiniile și interesele observatorului;

‐ este necritică și nu poate fi repetată în același condiții;

‐ de cele mai multe ori, observația nu este înregistrată în momentul realizării, ci reținută în memorie, existând astfel pericolul de a pierde o mare parte din informații.

Cele mai multe observații au un caracter spontan, prezintă un anumit interes pentru viața cotidiană, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor studii științifice.

Tipuri de observație:

Numeroși autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observației, care au dat tot atâtea tipuri de observație.

După unii autori, observația se împarte în observație controlată și observație necontrolată, observație participativă și observație nonparticipativă, observație directă și observație indirectă, slab structurată și puternic structurată, observație de teren și observație de laborator etc. Lazăr Vasilescu evidențiază faptul că observația se diferențiază în funcție de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicată și poziția observatorului, variante din combinarea cărora rezultată trei tipuri de observație: structurată, nedistorsionată și participativă.

Exemplele pot continua, însă noi ne vom opri doar asupra câtorva din criteriile de clasificare a observației, mai des utilizată în cercetările sociologice.