Metodologia Cercetării Sociologice

Metoda ştiinţifică în ştiinţele socio-umane.

Demersul ştiinţific presupune, de fiecare dată, un proces strict etapizat, care se raportează la următoarele aspecte (Dowdy, şi alţii, 2004):

1. Enunţarea problemei;

2. Formularea ipotezelor;

3. Proiectarea cercetării;

4. Efectuarea observaţiilor;

5. Interpretarea datelor;

6. Formularea concluziilor.

1.1 Enunţarea problemei

Enunţarea problemei pare, probabil, cea mai simplă etapă a demersului ştiinţific. Acest stadiu nu este deloc simplu şi necesită un mare volum de cunoştinţe, o bună intuiţie ştiinţifică, un volum impresionant de observaţii şi, de asemenea, un potenţial creativ. Putem, spre exemplu, să enunţăm problema călătoriei în timp. Demersul ştiinţific va eşua din start, deoarece, la ora actuală, problema este insolvabilă. O problemă apare în urma unui mare număr de observaţii. Putem constata, de exemplu, că un element major al ineficienţei instituţionale îl reprezintă incapacitatea de comunicare la diferitele structuri ierarhice din cadrul instituţiei. Această problemă, pe care ne-o propunem spre soluţionare, rezultă în urma unui număr semnificativ de observaţii referitoare la analiza dinamicii şi a climatului organizaţional la nivelul multiplelor instituţii. În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm de faptul că problema nu are încă o soluţie pertinentă. Degeaba observăm că stând la umbra unui măr, ne cade un fruct în cap. Poate vom fi capabili să ne întrebăm de ce cade, să ne punem problema şi apoi să găsim explicaţia. Însă această problemă a fost rezolvată acum mult timp de către Newton. Referitor la acest aspect, investigarea soluţiilor pertinente este de domeniul metaanalizei, demers ce ar trebui să preceadă etapa enunţării.

Legăturile omului de ştiinţă cu domeniul investigat sunt, din nou, de mare importanţă. Am depăşit epoca renascentistă în care un om putea fi foarte bun în chimie, fizică, anatomie, arte, matematici şi aşa mai departe. Volumul de cunoştinţe acumulat de omenire este atât de mare, încât chiar într-un subdomeniu limitat, fiinţa umană este depăşită.

Enunţarea problemei presupune formularea acesteia în scris, în termeni clari şi expliciţi. În urma formulării problemei, rezultă obiectivele cercetării, obiective exprimate în termeni de obiective generale şi specifice.

Obiectivele generale ghidează cercetarea în ansamblul ei. Un studiu ştiinţific are unul, maxim două obiective generale. Nu ne putem concentra eforturile pe mai multe planuri – ori planurile sunt ghidate exact de modul de formulare al obiectivelor generale.

Obiectivele generale ale unei cercetări sunt formulate în urma unui cumul de observaţii şi, eventual, în urma unui studiu metaanalitic. În ultima situaţie, este necesară prezentarea rezultatelor studiului metaanalitic care a ghidat formularea obiectivului general şi prin care se demonstrează lipsa de abordare sau abordarea nepertinetă a problemei studiate. Spre exemplu, constatăm că pe măsură ce creşte numărul de kilometri parcurşi cu un automobil, creşte şi riscul de apariţie al unui accident şi ne propunem să studiem ştiinţific această problemă. În mod normal, ar trebui să începem prin a analiza cercetările existente în acest domeniu şi să desfăşurăm un studiu metaanalitic. În urma acestui studiu, putem preciza obiectivul general al cercetării, de forma: „Obiectivul general al cercetării îl reprezintă stabilirea relaţiei existente între numărul de kilometri parcurşi şi probabilitatea de apariţie a unui accident rutier”. Observăm că enunţarea problemei ce urmează a fi studiată s-a făcut extrem de clar şi explicit, astfel încât se pot defini termenii şi condiţiile proiectării unui studiu experimental sau a unei cercetări bazate pe sondaj.

Obiectivele specifice reprezintă aspecte detaliate ale investigaţiei ştiinţifice, derivă din obiectivul general şi creează baza formulării ipotezelor de cercetare (alternative). În funcţie de dimensiunile cercetării şi de resursele pe care le are la dispoziţie cercetătorul, se pot formula unul, două, trei… douăzeci de obiective specifice, aflate în legătură cu obiectivul general.

Concluzionând, enunţarea problemei reprezintă prima etapă a demersului ştiinţific. Ea este însoţită de un studiu al cercetărilor în domeniu şi de prezentarea clară şi precisă, în termeni cuantificabili, a obiectivelor generale şi specifice.

1.2 Formularea ipotezelor

A doua etapă a demersului ştiinţific este reprezentată de formularea ipotezelor cercetării. O ipoteză reprezintă o prezumţie clară, explicită şi verificabilă referitoare la relaţiile sau diferenţele existente între două sau mai multe variabile. Plecând de la definiţia menţionată mai sus, rezultă faptul că o ipoteză de cercetare este legată, evident, de obiectivele cercetării. Deoarece o ipoteză urmează să fie testată statistic, formularea acesteia trebuie făcută în termeni de claritate maximă, fără ambiguităţi, demersul testării ipotezelor fiind unul logic şi demonstrabil prin procedee statistice specifice.

Deoarece formularea ipotezelor şi înţelegerea logicii testării acestora reprezintă un element vital în cercetarea ştiinţifică, vom analiza pe larg modalitatea prin care sunt elaborate şi verificate ipotezele.

Ipotezele sunt formulate atât în cazul studiilor care urmăresc stabilirea unor relaţii dintre variabile (numite şi studii corelaţionale) cât şi pentru cercetările ce vizează existenţa unor diferenţe dintre variabile (studii factoriale). O primă distincţie se poate face între ipoteze unilaterale (unidirecţionale) şi ipoteze bilaterale (bidirecţionale) (Clocotici, şi alţii, 2000).

Ipotezele unilaterale se utilizează în momentul în care avem o idee de sensul, direcţia în care evoluează variabilele. Aceste ipoteze sunt mai precise şi permit dezvoltarea unor studii pertinente, existând şanse mai mari să fie susţinute de analiza datelor. O ipoteză unilaterală se recunoaşte după modul de formulare, deoarece în enunţul acesteia regăsim direcţia de evoluţie a variabilelor. De exemplu, dacă desfăşurăm o cercetare care are ca scop analiza legăturii dintre anxietate şi depresie, am putea formula o ipoteză unidirecţională de tipul: „există o legătură pozitivă între nivelul anxietăţii şi nivelul depresiei”. În această situaţie, ipoteza va fi susţinută numai în cazul în care legătura dintre anxietate şi depresie este pozitivă, adică în situaţia în care subiecţii cu anxietate mare manifestă şi puternice simptome depresive sau subiecţii cu anxietate mică nu prezintă simptome depresive. Ipoteza nu se susţine dacă, de exemplu, subiecţii cu anxietate mică manifestă puternice simptome depresive (cazul unei corelaţii negative). Deşi mult mai precisă, există în permanenţă riscul să nu putem susţine ipoteza în condiţiile în care sensul formulat nu este reprezentat de datele cercetării, chiar dacă în urma analizei pot rezulta şi alte sensuri specifice.