Metodologia Cercetării Sociologice

CARACTERISTICILE INSTITUTIEI DE TIP REZIDENŢIAL

Influenţele socioculturale şi economice care alcătuiesc mediul în care-şi desfaşoară viaţa individul uman şi capacitatea lor de a influenţa dezvoltarea persoanei sunt astăzi de domeniul banalului. Semnele legate de această temă, referindu-ne la domeniul psihopedagogiei, au o vechime de aproape un secol.

Una din cele mai vechi atenţionări îi apartine lui O Duroly care, utilizînd testul de inteligenţa Binet-Simon pentru evaluarea elevilor dintr-o şcoala primară din Bruxelles găseşte că subiecţii evaluaţi erau în medie cu 18 luni în avans faţă de vîrsta lor. Binet răspunde acestor concluzii explicînd diferenţele prin faptul că elevii din Bruxelles proveneau din familii aparţinînd clasei de mijloc, educate, în timp ce standardizarea testelor, Binet a făcut-o pe stratul social sărac din Paris.

De atunci au fost făcute numeroase investigaţii, ce au dus la concluzia verificată de fiecare dată, că inteligenţa, aşa cum este ea măsurată prin teste de inteligentă, este supusă unor influenţe considerabile care ţin de conditiile de viaţă. Dintre studiile efectuate putem aminti: Terman-1914, Gesell şi Lord-1927, M Wolf-1935, etc.

Aceste studii au stimulat interesul asupra evaluării comparative a dezvoltării copiilor instituţionalizaţi faţă de cea a copiilor proveniţi din familie. Ele au fost continuate de Riper-1923, Buhler, Bindl-19937, Hetzer, Sturm, K Simonsen-1972.

Studiile privind analiza condiţiilor de viaţă din instituţii de ocrotire şi efectele lor asupra dezvoltării copiilor internaţi au devenit tot mai numeroase. O sinteză cu impact fundamental în lumea ştiinţifică privind rezultatele cercetărilor a fost alcătuită de John Bowlby şi reconfirmată mai tîrziu de colaboratoarea sa M D Ainsworth.

Cercetările ulterioare, beneficiind de o lucrare sintetică de tipul celei amintite, au rămas mai puţin cunoscute. În anii ’70 Karen M Simonsen (Danemarca) studiază un lot de 350 de copii cu virsta cuprinsă între 1şi 6 ani cu ajutorul testului de dezvoltare Buhler Hetzer; dintre aceştia, 140 erau copii internaţi în casa de copii şi 165 copii proveniţi din familii, frecventînd grădiniţa de masă. Rezultatele acestei cercetări sunt în deplin acord cu cele sistematizate de Bowlby şi Ainsworth.

Opinia larg răspîndită, deşi nu lipsesc şi contrazicerile, este că viaţa în instituţie este cert extrem de nefavorabilă dezvoltării copilului. Instituţiiile sunt diferite; în fiecare se pot găsi exemple de copii care au reusit să se ridice deasupra celorlalţi şi să infrîngă conditiile adverse. Totuşi este de necontestat existenţa unor tendinţe generale în calitatea dezvoltării umane şi care-i afecteză pe majoritatea celor internaţi.

Astfel, copii instituţionalizaţi pot prezenta:

- întîrziere în dezvoltarea fizică şi motorie, precum şi o tendinţă mai mare spre îmbolnăvire,

- întîrziere în dezvoltarea mintală şi a limbajului,

- lipsa de adaptabilitate, de autocontrol, apatie, indiferenţă, apăsare psihică, tendinţă mai mare spre nevroză,

- probleme de comportament: hiperactivitate, incapacitate de concentrare, somn neliniştit, nevoie excesivă de afecţiune, conduită de atragere a atenţiei, egoism în joc, lipsa experienţei în ceea ce priveşte jucăriile, nesupunere, crize de furie.

- adaptabilitate socială redusă, rigiditate a relaţiilor sociale, frecvenţă mai mare a comportamentelor antisociale,

- în adolescenţă: dificultăţi în a-şi găsi prieteni, a menţine prietenia şi relaţiile afective, dificultăţi în a mînui banii, în a-şi organiza şi conduce viaţa.

ABANDONUL - DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Inţelesul cuvîntului “abandon” este de renunţare. A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunţa la un bun sau la un drept; şi de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, are înţelesul de părăsire a familiei sau a copiilor (Dicţionarul limbii române,1995). Legat de acest din urmă sens, cuvîntul “abandon” apare înconjurat de o aură sumbră, delimitînd una dintre cele mai concret dureroase experienţe umane.

În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija unei instituţii de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinţii în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale (Indrumar pentru adopţia copiilor români).

Precum se observă, definiţia abandonului se situează într-un dublu registru – cel al psihologiei şi cel al socialului; adesea însă, se manifestă o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A Parot descrie abandonul ca fiind “absenţa, slăbirea sau ruptura unei legături afective de susţinere, antrenînd cel mai adese falimentul abligaţiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta. Confuzia morală, daunele sociale cauzate adesea victimei, sunt condiţii favorabile apariţiei la aceasta a unor tulburări nevrotice sau psihotice reactive.”