Ruralitatea și Științele Sociale

Sociologia rurală are, în istoria sociologiei şi în manifestarea diferitelor şcoli sociologice, o situaţie aparte. Împreună cu sociologia urbană, ea alcătuieşte ceea ce s-a numit „sociologia comunităţilor teritoriale” şi se diferenţiază de sociologiile de ramură (sociologia religiei, sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia industrială, sociologia comunicării, sociologia medicinei etc.), pentru că nu reprezintă o disciplină specializată într-un domeniu al socialului şi umanului (religia, educaţia, cultura, industria, comunicarea, medicina etc.), ci este sociologia însăşi, proiectată teoretic, metodologic şi empiric asupra comunităţilor rurale, cu totalitatea dimensiunilor lor sociale şi economice, organizaţionale şi structurale, ca şi cum comunităţile rurale ar reprezenta umanitatea însăşi.

Limbajul sociologiei rurale, pe lângă faptul că poate fi considerat instrument de cercetare, defineşte şi sfera temelor predilecte ale sociologiei rurale, teme care au aspecte particulare: geografice, agronomice, sociologice şi etnologice.

Sociologia rurală a avut privilegiul de a-şi fi conturat domeniul complex şi novator chiar la începuturile sociologiei moderne, al şcolii sociologice de la Chicago, şcoală căreia i se datorează, de asemenea, şi sociologiei urbane. Cel care a contribuit în mod substanţial la geneza sociologiei rurale, în şcoala sociologică menţionată, a fost William Isaac Thomas (1863-1947).

Sociologia rurală este o ştiinţă empirică, iar sociologul rural este un specialist de teren. El anchetează direct şi prin observaţie participativă realitatea comunităţilor rurale. Comunităţile rurale sunt identificate prin componente sociale, istorice, economice, organizaţionale şi culturale.

În centrul principiilor “rural-urban” se află criterii de diferenţiere între rural şi urban, criterii care au fost sintetizate astfel:

- criteriul ocupaţional (ocupaţiile agricole în comunităţile rurale şi ocupaţiile non-agricole în mediul urban);

- criteriul relaţional (în comunităţile rurale, relaţia cu mediul este nemijlocită şi continuă; în comunităţile urbane această relaţie este caracterizată prin distanţă şi izolare);

- criteriul demografic (densitate şi mărime: densitatea populaţiei este mai mică în comunităţile rurale şi mai mare în comunităţile urbane);

- criteriul omogenităţii (comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea urbană e mai diferenţiată);

- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunităţile rurale şi mai accentuată în comunităţile urbane);

- criteriul componenţei (populaţie autohtonă dominantă în comunităţile rurale şi populaţie neautohtonă dominantă în comunităţile urbane);

- criteriul interacţiunii (interacţiune nemijlocită în comunităţile rurale şi „anonimă” în comunităţile urbane).

O sociologie rurală românească, cu direcţii şi performanţe specifice va contura în operele sociologice ale lui Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi.

Sociologul a gândit şi exprimat în momente diferite „teoria cadrelor şi manifestărilor”, prin reflecţii repetate asupra socialului. Cea dintâi teorie a acestora a fost concepută ca direcţionare a cercetărilor sociologice, iar următoarele reprezintă o corectură a celor dintâi, după campaniile monografice. Aşa s-a născut „legea paralelismului sociologic”. Pentru a întări legea paralelismului sociologic, Dimitrie Gusti va relua descrierea socialului, de această dată nu numai prin „manifestări”, ci şi prin unităţi sociale, relaţii sociale, procese şi tendinţe sociale, pe care le va structura după cum urmează:

- manifestările economice: agricultură, silvicultură, pomicultură, sericicultură, apicultură, creşterea vitelor, meserii, întreprinderi industriale, comerciale, gospodăria ţărănească şi bugetul;

- manifestări spirituale: religioase, artistice, morale şi ideologice (concepţiile ţărăneşti despre lume şi viaţă);

- manifestări juridice: statistică penală, în materie civilă, succesiuni, obiceiuri juridice locale;

- manifestări politice: organizaţii de partid, concepţii politice, partide locale, administraţia comună şi legăturile cu centrul;

- unităţi sociale: familia, neamul, vecinătăţile, cartierele, gospodăria, primăria, şcoala, biserica;

- relaţiile sociale: între vecini, între prieteni şi duşmani, între vârste, între sexe;

- procese sociale: orăşenizare, individualizare, socializare, centralizare, diferenţiere;

- tendinţe sociale: dezvoltare, decădere.

COMUNITĂŢILE RURALE

Atât în lumea europeană industrializată şi modernizată, cât şi în America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, umanitatea este organizată, de milenii, pe trepte de dezvoltare, în unităţi teritoriale în care se află grupuri umane mai mari sau mai mici, în condiţii de vieţuire mai aproape de natură ori dominate de componente artificiale şi confortabile. Aceste unităţi teritoriale şi grupări umane sunt organizate în comunităţi rurale şi comunităţi urbane.

Clasificarea descrescător, după întindere şi număr de locuitori, aceste unităţi teritoriale şi grupuri umane sunt: metropola, oraşul, satul şi cătunul, fiecare cu propriul teritoriu şi cu o umanitate specifică, care produce şi reproduce, într-o dinamică şi o dezvoltare ce accentuează diferenţe, activităţi moştenite şi dobândite. Cătunul şi satele sunt comunităţile rurale specifice. Ele sunt unităţi teritoriale organizate pe un spaţiu mai întins sau mai restrâns, ce cuprinde o „vatră” (centru) străbătută de un drum principal, pe care sunt înşirate liniar, de o parte şi alta, gospodării şi grădini. În jurul vetrei şi al drumului principal, sunt dispuse radial, în funcţie de structura terenului, drumuri secundare („uliţe”), cu aceeaşi şi structură liniară a aşezării gospodăriilor şi grădinilor. În vatra satului se află biserica şi şcoala, primăria, poşta, dispensarul, căminul cultural, unităţi comerciale