Sincronism European și Cultură Critică Românească

Ilie Badescu, Sincronism european si cultura critica româneasca

- comentarii pe marginea cartii de Radu Baltasiu -

Într-o epoca dominata de complexul nomenclaturist - anii 80 ai secolului trecut pâna astazi -, Sincronism european si cultura critica româneasca pune piatra de temelie, alaturi de Noica, Edgar Papu, Lancranjan si altii, la recuperarea perspectivei organice asupra societatii, în ultima serie culturala majora a veacului trecut. Sincronism european si cultura critica româneasca ofera cititorului o perspectiva cu sens, am putea spune chiar prima din punct de vedere sociologic dupa, din pacate, insuficienta lectura a lui Lovinescu asupra modernizarii spatiului românesc.

Este o lucrare despre tranzitie, despre palierele responsabilitatii în parcurgerea acestui traseu, despre functia necesar eroica a intelectualului  om politic sau om de cunoastere.

Lucrarea profesorului Badescu are o functie ordonatoare, care în sociologia europeana a mai fost întâlnita în scrierile lui Max Weber, aparute tot într-un moment de criza, când marele popor german era afectat de anomia extinsa a primului razboi mondial. Sincronism european si cultura critica româneasca este ordonatoare întrucât clarifica o succesiune esentiala în constituirea identitatii moderne a societatii românesti, integrându-se în perspectiva protocronista asupra dezvoltarii. Lucrarea recupereaza astfel, pe temei stiintific, specificul national ca factor al dezvoltarii, pe nedrept scos dintre ingredientele dezvoltarii de catre elitele intelectuale suferinde de un prea evident complex occidental.

O alta functie importanta a Sincronismului european o putem numi functia declansatoare. Se recompune aici într-o formula neogustiana un întreg câmp de gândire militanta asupra realitatii. Neogustiana, în sensul ca abordarea profesorului Ilie Badescu subîntinde vointa sociala ca factor de modelare sociala. Demersul depaseste însa cadrul gustian plasând efortul si responsabilitatea depasirii tranzitiei în zona elitelor care, se argumenteaza, au o functie istorica. Mai exact succesul trecerii popoarelor prin istorie depinde de capacitatea acestora de a prinde fereastra geopolitica favorabila într-un context de constanta presiune geopolitica si mai ales prin asumarea neamului ca punct nechestionabil de orientare a conduitei personale. Mai întelegem si altceva din cartea domniei sale, anume ca succesul în istorie al popoarelor înseamna parcugerea timpului cu structurile sociale intacte, adica prin salvarea societatii. Aceasta este adevarata societate civila, poporul cu structuri sociale, cu ordinea consacrata prezervata, adica cu premisele dezvoltarii intacte. Este aici o alta perspectiva decât cea cu care ne-am obisnuit astazi când, prin societate civila întelegem mai cu seama o mâna de ONG-uri care îsi spun, în locul titulaturii normale, societate civila.

Dar poate cea mai importanta contributie a lucrarii profesorului Ilie Badescu este repunerea în circulatia sociologica a geniului lui Mihai Eminescu. Am fost obisnuiti sa-l vedem pe Eminescu doar ca poet pâna la aparitia Sincronismului. Pentru români aceasta poate echivala cu revelatia accesului la propriul lor destin, cam cum ar fi pentru germani redescoperirea lui Beethoven. Cititorul poate întelege astfel traseul românilor prin modernitate cu ajutorul teoriile eminesciene sistematizate cu mare putere si eleganta deopotriva (de altfel, demersul a fost dus pâna la capat în Sociologia eminesciana, Galati, 1994). Tot atât de important este ca, întelegându-l pe Eminescu ca partas la dezvoltarea societatii românesti, prin intermediul functiei sale critice, ni se deschide dintr-o data perspectiva marii culturi interbelice, de la Manoilescu la Eliade, de la Motru la Nae Ionescu etc.

Fara componenta critica a unei culturi, societatile se pierd în negura realului diminuat, a oligofreniei imitative, proclamata cu pompa de catre intelectualii care s-au întors din bursele si calatoriile lor înspre societate ca obiect de prada materiala sau simbolica  dupa cum ne arata Radulescu Motru în analizele sale asupra politicianismului ca produs al maladaptarii, al prizonieratului între cele doua orizonturi  al planului natal si cel al civilizatiei occidentale.