Sociopsihologia Grupurilor

Cap. 1 Tipuri şi caracteristici

1.1. Grupul din perspectivă sociopsihologică

Grupurile umane reprezintă o realitate inevitabilă pentru individ şi societate. Înafara grupurilor, individul uman nu poate trăi decât temporar şi nu poate ajunge fiinţă umană propriu-zisă. Procesul de socializare se desfăşoară în grupuri şi colectivităţi umane (familie, grădiniţă, şcoală etc.), iar entităţile biologice lipsite de acest proces nu numai că nu devin fiinţe sociale complexe, dar nu au nici caracteristicile fundametale ale omului vorbire, gândire abstractă, mers biped. Experienţele nefericite ale copiilor crescuţi în sălbăticie, sau chiar în societate, dar izolaţi, dovedesc din plin lucrul respectiv.

Pe de altă parte, societatea nu există şi nu funcţionează înfara indivizilor şi, mai mult, nu este o simplă sumă a acestora şi nici măcar produsul interacţiunii simple dintre ei. Societăţile şi culturile, începând de la cele mai simple, şi cu atât mai accentuat cele moderne, complexe, nu sunt ceva amorf şi monolitic, ci compuse din grupuri, comunităţi, instituţii. Grupurile constituie, aşadar, realitatea necesar intermediară dintre individ şi societate. Realitate intermediară însemnând, desigur, nu o simplă “curea de transmisie”, ci una organică, fundamentală. Grupurile formale şi informale sunt absolut necesare atât pentru funcţionarea societăţii ca întreg, cât şi pentru existenţa şi împlinirea personalităţii umane.

Studierea sistematică (ştiinţifică) a diverselor grupuri sociale face obiectul mai multor discipline, de legităţile mai generale ale fiinţării, structurii şi procesualităţii lor ocupându-se două ştiinţe cu statut academic: sociologia şi psihologia socială. După cum se ştie, la rândul ei, psihologia socială cunoaşte încă de la începuturi două orientări marcante: una psihologică (psihologia socială psihologică), cu focalizare pe procesele psihice determinate de stimuli sociali, şi cea sociologică (psihologia socială sociologică), interesată precumpănitor de realităţile psihice grupale şi colective (vezi pe larg Iluţ, 2000). Dar chiar la acest nivel (al grupurilor), şi sociologia ca atare a găsit un teren fertil de studiu, concentrându-se însă nu numai pe grupurile mici şi mijlocii, ci şi pe cele mari, şi neintrând în detalii de dinamică psihologică a proceselor de grup, aşa cum procedează psihologia socială, mergând de multe ori până la aspecte de psihanaliză colectivă. În tot cazul, apare limpede că realitatea socială grupală este prin excelenţă un câmp de întâlnire şi suprapunere dintre psihologia socială şi sociologie. De altfel, sunt autori (vezi şi Chelcea, 1997) care pentru a marca mai bine aglutinarea dintre perspectiva psihologică şi cea socială preferă să utilizeze expresia de “psihosociologie”, dacă nu ca substitut, atunci cel puţin ca şi complementară celei de “psihologie socială”. Oricum, dincolo de posibilele nuanţe, semantice, să reţinem că “sociopsihologia grupurilor” şi “psihologia grupurilor” pot fi folosite ca şi cvasiechivalente, problema fiind de accent; prin prima sintagmă ne situăm mai în centrul intersecţiei dintre abordările psihologiei sociale şi cele ale sociologiei. Faptul că grupurile constituie obiect de studiu atât pentru psihologia socială (psihosociologie) cât şi pentru sociologie, e dovedit şi prin aceea că manualele şi tratatele generale din ambele specialităţi – care sedimentează şi structurează cunoştinţele verificate de bază ale unui domeniu – alocă capitole aparte acestui subiect.

1.2. Tipuri de grupuri

Termenul “grup” are deopotrivă în vorbirea curentă cât uneori şi în ştiinţele socioumane un înţeles foarte larg, constituind ca sferă noţională genul proxim pentru o serie de formaţiuni şi colecţii de persoane de diferite mărimi, cu variate caracteristici şi funcţii: formaţiune de lucru, familie, cerc de prieteni, echipă sportivă, clasă de elevi, comunităţi etnice, clase şi straturi sociale, naţiuni, popoare etc. Dacă avem în vedere această accepţiune foarte extinsă – înglobând inclusiv înţelesuri din expresii de genul “un mare grup de oameni aşteptau la rând” -, se poate vorbi de următoarele principale tipuri de grupuri:

- După ordinul de mărime: grupuri mici (până la 25-30), grupuri mijlocii cum ar fi familia, echipe sportive, formaţii muzicale, grupă de studenţi; grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor) de exemplu întreprinderile mici şi mijlocii, un an de studiu, un cartier; grupuri mari (etnii, naţiuni, clase sociale, profesiuni).

- După natura relaţiilor dintre membrii componenţi: primare, caracterizate prin relaţii nemijlocite, “faţă în faţă” şi grupuri secundare, unde există atari relaţii, indivizii din cadrul lor nu se cunosc nemijlocit.

- După funcţia lor normativ-axiologică în raport cu individul concret: de apartenenţă, din care individul face parte actualmente; de referinţă, cel care constituie reperele sale normative (atitudinale, valorice, comportamentale) şi spre care tinde să devină membru.