Istoria Riscului 2

În episodul din numarul trecut, am descris cum teoria probabilitatilor a fost inventata în timpul Renasterii, în urma unui pariu. Pe de alta parte, omenirea a practicat jocuri de noroc înca de la începutul istoriei înregistrate. De ce i-au trebuit omenirii mii de ani pâna sa inventeze si conceptul de risc? În partea a doua a „Istoriei riscului“, vom explora începuturile jocurilor de noroc si ale conceptului de risc, dupa cum era cunoscut în lume pâna la 1200 e.n. (Sorin Dan)

Jocurile de noroc au fost dintotdeauna unul dintre modurile favorite prin care oamenii si-au petrecut timpul liber. Pascal si Fermat au fost inspirati de jocurile de noroc cînd au revolutionat lumea matematica inventînd teoria probabilitatilor si nu de vreo problema profunda a capitalismului. Pîna la ei, nimeni nu s-a gîndit sa inventeze un sistem care sa calculeze cîstigurile sau pierderile. De ce? Noi, oamenii, am fost dintotdeauna fascinati de jocurile de noroc, pentru ca ne pun fata în fata cu destinul, fara nici un ajutor din afara. Sau poate doar cu ajutorul Zeitei Norocului, pe care o credem aliatul nostru „macar de data aceasta“. Lumea ar fi un loc plictisitor daca oamenii nu ar avea încredere în norocul lor. Iar statisticienii ar fi singurii care ar investi. Fara tentatia sansei, nu ar exista prea mult interes pentru bursa si investitii. Nimeni nu risca stiind ca va pierde, dar risca sperînd ca va cîstiga.

TOTUL A PLECAT DE LA STRABUNICUL ZARULUI…

Primul joc de noroc cunoscut în istorie e un fel de joc de zaruri, jucat cu „astragalus“, strabunicul zarurilor de astazi. Astragalus era un os cubic, luat din glezna caprioarelor sau oilor, solid si fara maduva, considerat indestructibil. Astragalus a aparut în zone arheologice din diferite parti ale lumii: picturi gasite în morminte egiptene ilustreaza jocuri cu astragalus din 3500 î.e.n, iar vase grecesti arata tineri aruncînd cu „oasele“ într-un cerc. Variante ale „datului cu zarul“ au fost aduse în Europa în timpul Cruciadelor, iar cuvîntul arab pentru zaruri este „al zahr“. Voilà! Cartile de joc au aparut în Asia, dar nu au devenit populare în Europa decît dupa inventia tiparului. Initial, cartile de joc erau mari si patrate. Figurile erau desenate cu un singur cap, în loc de capul dublu, ceea ce însemna ca jucatorii trebuiau sa identifice cartile de multe ori de la picioare. Colturile ascutite ale cartilor de joc faceau trisatul mai usor. Cartile cu figurine duble si colturi rotunde au aparut abia în secolul al XIX-lea. Trebuie sa diferentiem jocurile de noroc de cele la care îndemînarea si experienta au o mare influenta. Principiile de la ruleta si zaruri sînt identice, dar ele explica doar o parte din ceea ce intra la poker, pariuri pe cai sau chiar table. În primul grup – ruleta, zaruri – rezultatul e hotarît în totalitate de sansa; în al doilea grup, e vorba de alegere constienta. Tot ce ai nevoie sa stii ca sa cîstigi la ruleta sau zaruri este probabilitatea de cîstig. E nevoie de mult mai multa informatie pentru a prezice cine cîstiga si cine pierde cînd rezultatul e hotarît de sansa, îndemînare si experienta, cum e la poker, pariuri pe cai sau table. Sînt jucatori profesionisti care îsi cîstiga experienta din jocul de carti sau pariuri pe cai, dar nimeni nu a facut cariera din jocul cu zaruri. Sînt voci care considera jocul la bursa pe acelasi nivel de risc sau putin mai sus decît jocul la cazino. Este cîstigul la bursa un rezultat al îndemînarii si experientei combinate cu noroc sau este doar rezultatul unei aruncari norocoase? Vom analiza acest aspect al riscului într-un articol separat.

DE CE S-AU OPRIT GRECII PREA DEVREME?

Multi sînt intrigati de faptul ca grecii nu au fost cei care sa inventeze teoria moderna a riscului. La urma urmei, mitologia greaca a pus începutul lumii într-un urias joc de zaruri. „Big Bang“-ul grecesc a început cu trei frati aruncînd cu zarurile, „joc“ în urma caruia Zeus a luat cerurile, Poseidon apele, iar Hades, pierzatorul, a mers în dedesubturile Pamîntului ca stapîn al întunericului. Grecii pareau perfect „echipati“ ca sa inventeze teoria probabilitatilor, date fiind pasiunea lor pentru jocurile de noroc, aptitudinile lor de matematicieni si logicieni si obsesia lor de a demonstra totul. Si totusi, cei mai civilizati locuitori ai antichitatii nu s-au aventurat în fascinanta lume a probabilitatilor. Este surprinzator, caci grecii au fost prima societate din istorie fara o preotime dominanta care sa-si atribuie monopolul legaturilor directe cu puterile divine si misterioase. Fara îndoiala, civilizatia ar fi progresat mai rapid daca grecii ar fi anticipat ceea ce stranepotii lor, intelectuali din

perioada Renasterii, vor descoperi o mie de ani mai tîrziu. Mari teoreticieni, grecii au avut putin interes în practicalitatea cunostintelor lor. Viata lor era similara cu cea a stramosilor. Grecii vînau, pescuiau, recoltau si foloseau tehnici arhitecturale care erau mai degraba variatii tematice ale descoperirilor anterioare de pe valea Tigrului si Eufratului. Singura forma de management al riscului erau plecaciunile în fata vînturilor; poetii cîntau dependenta fata de vînturi, iar copiii erau sacrificati ca sa înduplece vînturile. Grecii nu au avut un sistem de numarare care sa le fi permis sa calculeze si nu doar sa marcheze rezultatele activitatilor lor. Grecii s-au gîndit totusi la natura probabilitatilor. Cuvîntul din greaca veche eikos, care înseamna „plauzibil“ sau „probabil“, avea aceeasi însemnatate precum conceptul modern de probabilitate: „a fi de asteptat cu un anumit grad de certitudine“. Socrates definea eikos ca „apropierea de adevar“. Aceasta definitie este un punct de vedere subtil si de o mare importanta. „Apropierea de adevar“ nu e acelasi lucru ca si adevarul. La

greci, adevarul era doar ceea ce se putea demonstra prin logica. Insistenta lor în a demonstra adevarul contrasta cu experimentul empiric. Pentru înca o mie de ani, reflectia asupra jocurilor de noroc si jucatul lor ramîn doua activitati distincte, separate. Poate cea mai convingatoare teorie care explica de ce grecii nu au facut pasul strategic în teoria probabilitatilor vine de la Shmuel Sambursky, distins istoric si filozof israelian. El spune ca grecii nu au conceput nici un fel de structura sau armonie în complicata lor viata de zi cu zi; desi Aristotel sugera ca oamenii ar trebui sa ia decizii bazate pe „dorinta si motivare directionate catre un rezultat“, el nu ofera instructiuni despre probabilitatea unui rezultat de succes. Dramele grecesti povestesc despre neputinta fiintelor umane în fata destinului impersonal. Cînd grecii doreau o predictie a zilei de mîine, ei se orientau catre oracole si nu catre înteleptii lor filozofi. Grecii credeau ca ordinea se gaseste numai în ceruri, unde planetele si stelele apar în locurile lor stabilite cu o regularitate nemaiîntîlnita. Matematicienii greci au studiat intens aceasta armonie perfecta si aveau mare