Metode Combinate ale IMSP

CAPITOLUL 11

METODE ALE COMBINATE ALE I.M.S.P.

11.1 Problematicile metodelor combinate ale I.M.S.P.

Clasificarea metodelor IMSP după momentul apariţiei şi modalităţii lor de utilizare a împărţit metodele şi tehnicile IMSP în trei domenii : cel clasic-tradiţional (din care fac parte şi cele prezentate în capitolele 6 – 9), cel modern (în care sunt incluse metodele şi tehnicile specifice cercetării operaţionale – capitolul 10) şi domeniul de mijloc, care cuprinde metode combinate ale IMSP.

Denumirea de metode combinate reuneşte un ansamblu de metode şi tehnici care îmbină atribute ale metodelor clasice cu atribute ale metodelor moderne sub forma unor proceduri de lucru complexe, cu o abordare cuprinzătoare. Problematica acestor metode este foarte diversă, ele putând fi utilizate în multe domenii de activitate ale sistemului de producţie. Dintre aceste domenii, enumerăm pe cele mai reprezentative : proiectarea produselor, analiza economică a sistemului de producţie, conducerea operativă a producţiei, asigurarea şi controlul calităţii producţiei.

Acest curs nu-şi propune decât prezentarea de ansamblu a unor metode combinate reprezentative, ele urmând a fi prezentate în detaliu la disciplinele de specialitate : Proiectarea Produselor, Analiză Economică, Ingineria Sistemelor de Producţie, Ingineria Calităţii etc.

11.2 Metode combinate utilizate în proiectarea produselor

Proiectarea produselor face parte din sfera activităţilor de cercetare – dezvoltare a sistemului de producţie şi se ocupă, în esenţă, cu conceperea de produse noi sau reconceperea unor produse existente. Produsul este conceput şi realizat ca răspuns la o nevoie generală a unui grup de consumatori. Această nevoie este exprimată prin una sau mai multe cerinţe, iar realizarea produsului are loc în anumite condiţii restrictive.

În acest context, în proiectarea produselor se regăsesc metode din cele trei domenii ale IMSP, unele dintre ele, cum ar fi ingineria valorii şi analiza funcţională, fiind specifice acestei sfere de activităţi. Aceste metode vor fi prezentate succint în cele ce urmează.

Ingineria valorii este o metodă de cercetare – proiectare sistemică şi creativă care urmăreşte realizarea unui produs optim. Prin produs optim se înţelege acel produs care este realizat cu cheltuieli minime, în condiţiile în care satisface cât mai bine cerinţele utilizatorilor.

Ingineria valorii este o metodă de conducere a sistemelor de producţie care se aplică în mod special la proiectarea unor produse materiale noi sau la modernizarea unora existente, dar poate fi aplicată şi la proiectarea / modernizarea tehnologiilor sau sistemelor de producţie.

Principalele obiective urmărite de aplicarea metodei sunt :

- creşterea valorii de întrebuinţare a produsului ;

- creşterea calităţii produsului ;

- creşterea productivităţii munci ;

- generalizarea soluţiilor tehnico-constructive şi organizatorice, demonstrate a fi optime pentru un produs, la toate produsele similare realizate în cadrul sistemului de producţie.

Principalele noţiuni utilizate de ingineria valorii sunt :

- funcţia : este o însuşire elementară a produsului, în raport cu mediul şi cu utilizatorul. Funcţiile sunt derivate din cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească produsul, iar totalitatea funcţiilor unui produs, din punctul de vedere al cerinţelor sale, formează nomenclatorul de funcţii.

- nivelul de importanţă al funcţiilor : este o mărime convenţională atribuită funcţiilor produsului, prin compararea din punct de vedere al efectului lor util.

- dimensiunea tehnică a funcţiei : este dată de unul sau mai mulţi parametrii tehnici care caracterizează funcţia respectivă.

- dimensiunea economică a funcţiei : este partea din costul produsului asociată funcţiei respective.

- costurile inutile : reprezintă costurile elementelor componente ale produsului care nu contribuie la realizarea funcţiilor produsului.

- costul limită : este costul maxim admis pentru realizarea unei funcţii sau a produsului.

Esenţa ingineriei valorii constă în analizarea fiecărei funcţii a unui produs, ţinând cont de interdependenţa ei cu celelalte funcţii ale produsului, şi evaluarea aportului ei la costuri şi la efectul util de ansamblu.

Astfel, produsul optim va rezulta prin optimizarea anumitor criterii (numite criterii de eficienţă), pentru diferite soluţii constructiv-tehnologice de realizare a funcţiilor produsului. Această optimizare se face prin utilizarea unor metode specifice cercetării operaţionale.

Analiza funcţională este o metodă prin care proiectantul unui produs poate evalua, încă din faza de proiectare, calitatea finală a produsului. Analiza funcţională este o etapă a ingineriei valorii şi are ca punct de plecare caietul de sarcini în care sunt trecute principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească produsul. Ca urmare a acestor cerinţe, produsul va trebui să realizeze anumite funcţii, care vor fi îndeplinite de anumite părţi ale produsului.

Cunoscând funcţiile produsului se realizează modelarea funcţională a produsului. Modelarea funcţională este o etapă conceptuală în care se simulează funcţionarea viitorului produs prin intermediul funcţiilor acestuia. Ea se poate realiza grafic, în special la analiza unui produs existent, dar şi matematic. În cazul modelării funcţionale grafice se realizează scheme funcţionale care utilizează diferite simboluri grafice.