Curs Politologie

Discursul descriptive este folosit de ştiinţele naturii pentru a consemna datele observaţiilor şi experiment. Acest discurs este alcătuit din: enunţuri descriptive sau factuale întrucât se referă la stările fapte descrise.

Caracteristica enunţutilor descriptive este aceea că sunt susceptibile de a primi valori de adevăr.

Un enunţ descriptiv sau factual este adevărat dacă cele enunţate corespund fidel faptelor la care se referă.

Adevărul enunţurilor descriptive poartă numele de adevăr – corespondenţă.

Spre deosebire de enunţurile descriptive, enunţurile normative nu sunt nici adevărate şi nici false. În cazul lor num ă interesează corespondenţa cu fapte ci validitatea normativă, însemnând gradul în care respectivul enunţ aproximează o normă, o valoare, un ideal.

Discursul normativ nun e spune cum stau lucrurile ci cum ar trebui să stea din punct de vedere al unor valori acceptate.

Fiinţele umaniste include deopotrivă strategii descriptive şi normative.

Tabloul general al ştiinţelor , începând cu secolul XIX s-a impus împărţirea generală a ştiinţelor în ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale omului.

În mod impropriu, azi ştiinţele naturii sunt assimilate ştiinţelor exacte. Acest calificativ ar trebui aplicat mai degrabă ştiinţelor logicico – formale, precum logica sau matematica.

Numai ştiinţele logico – formale produc concluzii al căror adevăr este universal valabil şi necontroversat. Aceasta întrucât ele fac abstracţie de lumea înconjurătoare şi de conţinutul factual al enunţurilor lor posibile, limitându-şi interesul doar la forma gândirii, la inferenţe, deducţii şi raţionament.

Inferenţa este operaţia gândirii prin care din anumite premise este derivată în mod correct logic o anumită concluzie.

Raţionamentul nu este altceva decât o formă complexă de inferenţă.

Ştiinţele exacte ( logico – formale ) sunt ştiinţele deductive care pornesc de la enunţuri generale către concluzii particulare, de aceea adevărul lor nu poate fi contestat. Exemple de enunţuri generale sunt principiile logicii sau axiomele din matematică.

În cazul ştiinţelor naturii adevărul concluziilor deşi general, se obţine inductiv pornind de la observarea unor fenomene particulare.

Inducţia, ca demers logic de derivare a concluzilor generale din fapte particulare nu produce adevărul universal variabile, nu produce cunoştinţe absolute certe ci doar cunoştinţe probabile, un grad mare de certitudine. Această certitudine a concluziilor inductive depinde de numărul fenomenelor particulare observate.

Deşi aparent certe, concluziile inductive sunt oricând ameninţate de o experienţă ulterioară care le poate infirma.

Ştiinţele se caracterizează prin obiect şi metodă.

Obiectul ştiinţelor naturii îl reprezintă fenomenele naturale care pot fi observate şi experimental.

Vulnerabilitatea concluziilor inductive ale ştiinţelor naturii stă în independenţa acestora de fapte orservate. Ele depind şi de conţinutul informaţiei nu doar de formele gândirii.

Fenomenele naturii ca obiecte a acestor ştiinţe au un comportament caracterizate de regularitate şi responsabilitate, ele se produc ori de câte ori sunt întrunite condiţiile necesare şi suficiente producerii lor.

Metoda ştiinţelor, în general, este derivată din specificul obiectului lor de studiu.

Cercetătorii naturii sunt preocupaţi să identifice regulile generale de comportament ale fenomenelor observate, aşa numitele legi ale naturii.

Expresia cea mai simplă a unei legi naturale este relaţia dintre cauză şi effect, numită şi relaţiua cauzală.

Cercetătorii se străduiesc să depisteze în spatele producerii unui fenomen particular observato relaţie cauzală sau o lege generală, să privescă fenomenul particular ca pe expresia unei legi generale. De aceea, metoda lor este una reducţionistă ( reduce fenomenul la legi, particularul la general ).

Metoda ştiinţelor naturii poartă numele de explicaţie sau explicaţie cauzală.

Obiectul ştiinţelor omului îl reprezintă faptele cu semnificaţie umană.

Spre deosebire de fenomenele naturale, faptele omeneţti sunt ireductibile la o lege generală de comportament, irepetabile şi unice.

Între ele există asemănări dar acestea sunr apparente şi trebuie interpretate în funcţie de circumstanţă.

Nu există o lege care să dicteze producerea faptelor sau a evenimentelor omeneşti, aceasta întrucât omul nu este doar o fiinţă strict naturală, biologică, care ascultă de necesitatea oarbă a impulsurilor şi instinctelor.

Omul este înzestrat şi cu liber arbitru, adică cu libertatea de a alege între cel puţin două variante de acţiune într-o situaţie concretă de viaţă dată.

Aceasta face ca omul să îşi poată asuma deciziile şi responsabilitatea actelor sale. Dacă omul ar fid oar o fiinţă naturală, un animal, atunci el nu ar trebui tras la răspundere pentru nimic.

Liberal arbitru este ceea ce conferă un stil personal deciziilor asumate şi dă unicitate faptelor cu semnificaţie umană. Întrucât acestea nu sunt determinate causal de o lege necesară naturală, ele nu pot fi explicate printr-o astfel de lege cid oar interpretate prin integrarea lor în contexte de condiţii care le-au favorizat conducerea.

Metoda în ştiinţele omului poartă numele de interpretare ( hermeneutică ). Nu este o metodă reducţionistă ci una de integrare şi contextualizare.

Cele două linii de gândire occidentală

a) Gândirea politică – tradiţională se întemeiază pe trei elemente:

- Filozofia greacă ( Platon, Aristotel );

- Relevaţia creştină;

- Dreptul roman.

b) Gândirea politică – modernă priveşte societatea într-o maniere colectivistă ierarhică şi organicistă. Binele colectiv este mai important decât binele individual. Omul se defineşte nu prin calităţi individuale ci prin relaţiile lui cu ceilalţi ( indivizi, gripuri de interese, instituţii ).

Aristotel, secolul IV î.Hr., privea societatea ca pe un organism viu a cărui bună funcţionare depinde de interdependenţa eficientă a organelor sale ( indivizi, grupuri, instituţii ).

Relaţiile sociale definitorii pentru om, alcătuiau metaforic vorbind fiziologia organismului social. Ele sunt fireşti, naturale.

În Evul mediuse păstrează importanţa atribuită relaţiilor sociale, numai că ele sunt înţelese în mod naturalist şi organicist, ci acum se crede că ele sunt importante întrucât sunt consfinţite de Dumnezeu. De aceea, structura societăţilor medievale este una rigid ierarhică, piramidală, având în vârf monarhul, iar la bază obligaţii faţă de superiorii ierarhiei în vreme ce monarhul are numai drepturi asupra tuturor supuşilor dând ascultare doar Lui Dumnezeu.

Treptele intermediare se caracterizează prin drepturi faţă de sipuşi, vasali şi obligaţii faţă de superiori, faţă de seniori consfinţite providenţial. Nu exista mobilitate socială verticală şi nici posibilitatea schimbării profesiei ca în epoca modernă.

Primele înnonilări au loc abia în secolul XII ( perioada de decline a evului mediu ).

Renaşterea şi reforma protestantă au impus o nouă mentalitate, fiferită de cea a gândirii politice – tradiţionale.

Elementele definitorii ale gândirii politice – moderne, sunt individualismul şi contractualismul.

Potrivit opticii individualiste, omul se defineşte prin calităţile sale individuale prin drepturi, libertăţi şi interese, revendicate pentru binele propriu. Binele colectiv al ansamblului social este subordonat acestora, societatea şi statul sunt private ca simple instrumente pentru promovarea acestor drepturi, libertăţi şi interese, ca orice instrumente pot fi înlocuite, atunci când nu mai satisfac obiectivul care le este destinat.

Relaţiile sociale pierd din inportanţă, sunt instrumentalizate şi ele, şi sunt private ca simple conveţii provizorii şi revocabile în caz de ineficienţă socială. Ele pierd caracterul natural sau providenţial, sunt discutabile şi reformulabile.