Explozia Demografică

Termenul de explozie demografică s-a încetăţenit în statele europene în secolul al XIX-lea şi reprezintă un efect al procesului de tranziţie demografică, manifestat prin creşterea rapidă a populaţiei în contextul decalajului dintre scăderea progresivă a celor doi indicatori demografici principali – natalitatea şi mortalitatea. Este un element care conferă o certă notă de actualitate teoriei lui Malthus. Este vorba despre particularităţile exploziei demografice actuale, despre caracteristicile care o fixează în raport cu explozia demografică din secolele al 18-lea şi al 19-lea.

Explozia demografică din zorii societăţii moderne, care a reprezentat materia primă pentru teoria lui Malthus, a avut loc în ţări dezvoltate, în state unde revoluţia industrială era în plină dezvoltare. Ieşirea din criza care se putea prefigura pe baza discrepanţei sesizate de către Malthus a avut loc pe două căi. Mai întâi, dezvoltarea industrială a declanşat un proces de ridicare a bunăstării, care a putut face faţă evoluţiei rapide a populaţiei. O evoluţie care pe bună dreptate năştea îngrijorare. De pildă, populaţia Europei a evoluat de la aproximativ 50 de milioane, cât avea în 1600, la aproape 1 miliard la mijlocul secolului 20. La 1600 ea reprezenta o zecime din populaţia lumii, la 1950 ajunsese să reprezinte aproape o treime.

Chiar dacă ritmul de creştere este in scădere susţinută in ultimele decenii, creşterea populaţiei se menţine la un nivel înalt in valori absolute (72 mil. in 1970, 95 mil. în 1986 şi 76 mil. în 2006). Această creştere accelerată a populaţiei (in 1950 trăiau pe Pământ doar 2,5 mld. locuitori) constituie încă una din problemele majore ale omenirii.

O a doua modalitate au constituit-o emigrările masive ale europenilor în teritoriile de peste mări, în SUA, Canada, în alte ţări şi continente slab populate. Astfel, între 1846 şi 1890, anual au emigrat din Europa către alte teritorii în jur de 377.000 oameni, iar între 1891 şi 1910 rata anuală a emigrării a atins nivelul de 911.000 oameni. În intervalul de timp cuprins între 1846 şi 1930, aproximativ 50.000.000 de europeni s-au stabilit în teritoriile slab populate şi slab dezvoltate de peste mări (Paul Kennedy).

Deci, timp de aproape două secole Europa - zona cea mai dezvoltată a lumii în acest interval a fost tărâmul pe care a avut loc explozia demografică; ea a reprezentat continentul de unde au plecat valuri de emigranţi.

Începând cu mijlocul acestui secol, ceva cu totul nou intervine în evoluţia demografică a planetei. Populaţia din ţările dezvoltate se stabilizează sau consemnează evoluţii foarte lente. Creşterea demografică accentuată are loc în ţările slab dezvoltate, în teritorii în care mijloacele de subzistenţă sunt precare.

Evoluţia populaţiei în ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate

(milioane locuitori)

1950 1960 1970 1980 1990 1995

Total mondial 2.564 3.050 3.721 4.478 5.330 5.757

Total dezvoltate 832 945 1.049 1.137 1.213 1.224

Total subdezvoltate 1.732 2.105 2.672 3.341 4.117 4.533

Sursa: B. Negoescu şi G. Vlăsceanu, “Terra, geografie economică”, pag. 45

Instructivă din acest punct de vedere este şi evoluţia populaţiei pe regiuni geografice. Cea mai mare creştere procentuală o înregistrează Africa, pe când Europa are o creştere negativă.

Evoluţia populaţiei mondiale urbane şi rurale

(milioane locuitori)

Sursa: J. T. Rourke, “International Politcs on the World Stage”, pag. 533.

După cum se vede, datele diferă puţin în funcţie de baza de calcul. De pildă, totalul populaţiei în 1998 este de 5 030 milioane, potrivit lui Rourke, iar potrivit surselor ONU citate în “Terra, geografie economică”, totalul este de 5 757 milioane în 1995. Cea de-a doua sursă ni se pare una de încredere, întrucât la jumătatea lui 1999 populaţia lumii a depăşit pragul celor şase miliarde.

Corelaţia dintre aceasta şi subdezvoltare este cât se poate de evidentă, exercitând o dublă presiune: asupra mediului natural, prin supra-exploatarea resurselor şi asupra mediului social, prin imposibilitatea asigurării unor locuri de muncă pentru generaţii tot mai numeroase. Astfel, şomajul cronic a devenit o regulă in statele slab dezvoltate. Creşterea populaţiei la nivel mondial este extrem de inegală, distingând trei categorii de state :

- state cu o creştere lentă sau chiar cu o descreştere sensibilă a efectivelor populaţiei. În această categorie intră toate statele europene, cele din nordul Americii, Australia şi unele state est-asiatice avansate (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.). Presiunea demografică este practic nulă iar cererea de forţă de muncă determină o imigraţie intensă in statele atractive, cu rădăcini in perioada colonială (Marea Britanie, Franţa), legată de reconstrucţia postbelică (Germania) sau normală, în statele constituite din imigranţi (Canada, S.U.A., Australia);