Cuprins
- DESIGN-UL CERCETĂRILOR SOCIOLOGICE 2
- RELAŢIA: TEORIE - CERCETARE EMPIRICĂ ÎN CUNOAŞTEREA SOCIALĂ 11
- EŞANTIONAREA 22
- SCALARE ŞI TIPURI DE SCALE. SCALE DIRECTE 27
- TIPURI DE SCALE INDIRECTE 39
- ANCHETA SOCIOLOGICĂ 45
- STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE 57
- ANALIZA CONŢINUTULUI DOCUMENTELOR SOCIALE 66
- OBSERVAŢIA. OBSERVAŢIA STRUCTURATĂ 76
- OBSERVAŢIA NONDISTORSIONANTĂ ŞI OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ 86
- EXPERIMENTUL 93
- COMBINAREA METODELOR DE CERCETARE SOCIALĂ 100
- ABORDĂRI CALITATIVE ÎN CERCETAREA SOCIALĂ 106
Extras din curs
TEMA 1
DESIGN-UL CERCETĂRILOR SOCIOLOGICE
După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:
1. Specificul cunoaşterii ştiinţifice;
2. Etapele unei cercetări sociale;
3. Componentele unui proiect de cercetare socială.
Cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică
Cunoştinţele ştiinţifice diferă de alte tipuri de cunoştinţe (cum sunt: intuiţiile, superstiţiile,
cunoaşterea de tip mistic, cunoştinţele obţinute la nivelul simţului comun) prin recursul la
studiul empiric al fenomenelor, realizat într-o manieră obiectivă. Precizarea caracterului
empiric al cercetării ştiinţifice marchează diferenţa esenţiala dintre cunoaşterea teoreticoempirica
si cea de tip speculativ, iar obiectivitatea se refera la producerea cunoştinţelor în
mod independent de caracteristicile de ordin subiectiv ale celui care realizează cercetarea.
Asigurarea stiinţificităţii demersurilor de cunoaştere (inclusiv în ştiinţele sociale) presupune
îndeosebi existenţa unor corespondenţe non-distorsionate între enunţurile teoretice şi
realităţile la care acestea fac referire (o relaţie de tip izomorfic între realitate şi reflectarea
acesteia), precum si verificabilitatea datelor obţinute prin studiu empiric şi repetabilitatea
activităţilor cognitive (astfel încât şi alţi cercetători sa poată parcurge drumul către concluziile
elaborate în studiul iniţial).
Cunoaşterea de tip ştiinţific este una exoterică, obţinută în manieră transparentă. Sub
acest aspect, o cercetare ştiinţifică se deosebeşte de alte modalităţi de cunoaştere prin aceea că
prezintă nu numai rezultatele la care s-a ajuns în urma studierii unui fenomen sau proces din
domeniul socialului, ci şi modalitatea în care respectivele cunoştinţe au fost obţinute.
Caracterul ştiinţific al unui studiu poate fi atestat şi de prezentarea şi explicitarea metodelor
utilizate pentru culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor empirice. Acest aspect este
important dat fiind statutul deţinut în prezent de ştiinţele socio-umane: în marea majoritate a
cazurilor, unul şi acelaşi fenomen poate fi cercetat prin mai multe metode, fiind posibilă
ajungerea la rezultate diferite în funcţie de metoda angajată în studiul întreprins. Astfel apare
subliniat rolul reflecţiilor asupra metodelor prin care datele sunt produse în cercetarea
ştiinţifică a socialului, devenind posibilă sesizarea importanţei care trebuie acordată
chestiunilor de ordin metodologic. Cele mai multe dintre datele despre societăţi, grupuri şi
categorii sociale, instituţii, organizaţii, procese sociale şi politice etc. nu există în mod natural,
nu sunt un dat al realităţii sociale. Ele pot fi obţinute prin activităţi de cunoaştere care
interoghează realitatea socială, o fac să “vorbească”, să devină inteligibilă, să poată fi plasată
pe “harta” cunoaşterii de tip sociologic.
Trăind laolaltă cu alţi oameni, fiecare individ dobândeşte în cursul existenţei sale
unele cunoştinţe despre el însuşi şi despre ceilalţi, despre societate, ca urmare a experienţei
sale directe.
Aşa cum fiecare este medic – în felul său (atunci când ne administrăm o pilulă pentru a
înlătura o durere de cap), tot astfel putem spune că fiecare om este sociolog – în felul său,
deoarece dispune de anumite cunoştinţe despre societatea în care trăieşte.
S-ar putea concluziona că orice om având o viaţă socială poate realiza în mod spontan,
neintenţionat, o cunoaştere adecvată a lumii sociale (caz în care sociologia, politologia şi
celelalte ştiinţe sociale ar apărea ca fiind complet inutile !).
În mod real, însă, cu mijloacele cunoaşterii comune, în urma concluziilor desprinse din
experienţa proprie, individul uman nu poate atinge nivelul unor cunoştinţe valide, valabile,
despre viaţa socială. Cunoştinţele, pentru a fi ştiinţifice, trebuie să se desprindă de prejudecăţi,
urmând întotdeauna faptele (“a privi faptele sociale ca lucruri”, aşa cum îndemna
Emil Durkheim în lucrarea sa “Regulile metodei sociologice” încă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea (1894)).
Elementul principal al fundamentării sociologiei ca ştiinţă îl reprezintă tocmai desprinderea de
raportarea individuală, subiectivă, la realitatea socială.
Cunoaşterea la nivelul simţului comun:
1. este parcelară (limitată în timp şi spaţiu),
2. are un caracter întâmplător (nesistematic),
3. este îmbibată de pre-noţiuni, de pre-judecăţi (reprezentări schematice, sumare, ale
realităţii),
4. include stereotipii (cunoştinţe, reprezentări, prescripţii comportamentale fixate în timp şi
preluate ca atare, necritic, ca pe ceva deja stabilit, odată şi pentru totdeauna),
5. este orientată de interesele individului (are un caracter partinic, ideologic).
Să luăm ca exemplu următoarea situaţie: un individ uman se poate găsi din
Preview document
Conținut arhivă zip
- Metode si Tehnici de Cercetare in Stiinte Politice si Sociale.pdf