Politologie

Puterea politica: exprima un fenomen social fundamental, care consta în capacitatea de a adopta decizii la nivelul întregii societatii si de a asigura îndeplinirea lor practica prin mijloace specifice, constrângerea si convingerea. Implica competenta de a impune ascultare – poate fi descrisa ca fiind o relatie între cauza/efect, între un "agent" activ/un "pacient" pasiv, respectiv între guvernanti/guvernati, între clasa politica/masa cetatenilor. Ca tipologie, puterea politica se poate reduce la doua categorii fundamentale, în functie de natura ei:

a) puterea politica democratica – constituita ca rezultat al consimtamântului cetatenilor; se întemeiaza pe lege, pe drept. Ea exprima si promoveaza vointa, aspiratiile si interesele majoritatii cetatenilor. În regimurile democratice, puterea politica se exprima întotdeauna sub forma unei triade, ca putere legislativa, putere executiva si putere judecatoreasca, fiecare forma de putere având interdependenta functionala. Separatia puterilor politice este semnul distinctiv al statului democratic. Alaturi de triada puterilor politice se adauga si puterea mass-media, ca recunoastere a fortei de influenta a acestora, presa în general fiind considerata "a patra putere în stat".

b) puterea politica alienata (dictatoriala sau totalitara) – atunci când nu emana de la popor, fiind asociata cu represiunea violenta.

Corelative puterii politice sunt notiunile de influenta politica, autoritate si legitimitate. Influenta politica este un efect al puterii politice si, totodata, unul dintre mijloacele ei de actiune. Întotdeauna puterea politica genereaza influenta, dar nu întotdeauna influenta politica înseamna si putere. Se poate însa aprecia ca influenta politica este sinonima cu puterea politica înteleasa în sensul slab, adica nu ca o relatie de dominare, ci ca o relatie de alterare, de afectare a comportamentelor sociale.

Exercitarea puterii politice democratice are drept suport autoritatea – lat. autoritas = forta, putere de convingere. Reprezinta modalitatea concreta de manifestare a puterii politice, capacitatea acesteia de a-si impune vointa în societate. În esenta, este vorba despre dreptul si capacitatea guvernantilor de a conduce. Acest fapt se realizeaza, în principiu, pe doua cai: a) prin convingere; b) prin constrângere.

Experienta istorica a demonstrat ca autoritatea politica este cu mult mai mare când aceasta se realizeaza prin convingere, când se bazeaza pe forta argumentelor. Aceasta relatie presupune o concordanta între obiectivele puterii si cele ale majoritatii. În aceste conditii, autoritatea politica se defineste drept capacitatea de a obtine ascultare în absenta constrângerii. Ea se bazeaza pe consensul majoritatii. Autoritatea politica realizata prin convingere este caracteristica societatii democratice.

Autoritatea politica obtinuta prin constrângere are la baza argumentul fortei. De regula, ea se afla în minoritate cu societatea, cu interesele majoritatii. Practica societatii politice obtinuta pe calea constrângerii îsi pierde treptat forta, fapt ce duce la declinul si pierderea ei. Ea este caracteristica societatilor totalitare nedemocratice.

Legitimitatea politica (de la latinescul legitimus = conform cu legea) constituie un principiu de întemeiere si justificare a raporturilor dintre guvernanti si guvernati.

Legitimitatea politica constituie un principiu conform caruia un sistem de guvernare, o putere politica se exercita pe baza unui drept conferit de guvernati, de cetateni, pe baza unor întelegeri legiferate. Prin aceasta, cetatenii recunosc dreptul de guvernare al puterii politice. Legitimitatea politica da si autoritatea politica, cu cât o putere este mai legitima, cu atât autoritatea ei politica este mai mare. Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscuta odata pentru totdeauna, ea trebuie supusa mereu unei revizuiri, deoarece trebuie sa existe mereu o concordanta între valorile proclamate initial si realizarile sale ulterioare.

Legitimarea puterii politice a cunoscut, în esenta, trei ipostaze:

a) legitimitatea divina îsi întemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei – de regula monarhul. Puterea, guvernarea era impusa prin forta si temeiul divin, orice ridicare împotriva puterii era sinonima cu ridicarea contra divinitatii. În aceasta situatie, legitimitatea puterii se face prin divinitate, ea fiind exterioara omului, societatii.

b) legitimitatea carismatica – se face de catre persoana carismatica a conducatorului. Acesta, sub diferite forme, prin calitatile sale naturale exceptionale, legitimeaza puterea, se impune maselor care îl accepta, legitimând astfel puterea. În aceasta situatie, legitimitatea puterii se face cu concursul si adeziunea maselor. Calitatile morale, volitive, politice, intelectuale ale conducatorului au rolul decisiv în legitimitatea politica. În realitate, nu este vorba de o legitimitate a guvernului, a puterii, ci o manipulare a maselor, a fortei de persuasiune si instinct, de dominare, pe care conducatorul o are asupra celor guvernati. La acestea trebuie sa adaugam si calitatile strict personale ale liderului – frumusetea fizica, prezenta scenica, gestica, stilul exprimarii, caldura si atractia pe care o emana, sinceritatea, cinstea, modestia, toate acestea contribuind în mare masura la explicarea impunerii si dominarii. Asa a fost cazul în istorie cu Napoleon, Cuza, Hitler, Charles de Gaulle, J.F.Kennedy.

c) legitimitatea civila sau legala a aparut în societatea moderna, odata cu democratia. Se întemeiaza pe lege, pe votul popular, pe referendum, care, prin aceasta, legitimeaza puterea politica. Aceasta forma de legitimitate, prin acordul majoritatii, asigura cea mai mare stabilitate si da eficienta guvernarii.

Tipurile de legitimitate nu fiinteaza în stare pura, pe parcursul unui regim politic de la instaurare pâna la caderea lui, pot fiinta doua tipuri de legitimitate: carismatica cu cea legala, sau divina cu carismatica etc.

I. Sistem politic democratic

A. Democratia directa - Termenul demokratia a fost conceput în secolul V î.Chr iar cel mai reprezentativ polis a fost Atena. De-a lungul celei mai mari parti din a a doua jumatate a secolului al V-lea î. Hr. (461–322 î.Ch.), perioada cunoscuta ca Vârsta de Aur a Atenei, atenienii îsi considerau polisul ca fiind o democratie.

Regim în care "fiecare conduce si este condus".

Pentru a fi cetatean, individul trebuia sa fie adult, liber, barbat atenian. Femeile, strainii rezidenti si sclavii (care formau majoritatea populatiei) erau cu totii exclusi. De fapt numai unul din zece locuitori ai Atenei era cetatean. Din perspectiva secolului XXI, democratia ateniana poate fi cu greu numita democratie.

Toti cetatenii participau la adoptarea deciziilor, într-un context de egalitate si de deliberare deschisa. Puterea era exercitata în mod direct, astfel încât se realiza principiul autoguvernarii – poporul se conducea singur.

Ekklesia sau Adunarea Poporului poate fi considerata ca fiind simbolul democratiei directe: orice cetatean, care avea cel putin 20 de ani, putea participa la dezbateri, expunându-si punctul de vedere. Adunarea se întâlnea de cel putin 40 de ori pe ani si era singura care decidea în problema esentiala a declararii razboiului sau a încheierii pacii.

Atunci când era nevoie de desemnarea unor oficiali permanenti, erau alesi dintre cei având peste 30 ani, (de regula, prin tragere la sorti, 500 de cetateni, care formau Consiliu. Calitatea de membru al acestui Consiliu era limitata la o perioada de 6 luni, a.î. cât mai multi cetateni sa poata juca acest rol politic.

Din rândul membrilor Consiliului se alegeau alte 50 de persoane, care formau un Comitet. Sarcina acestuia era de a înainta propuneri concrete Consiliului. Functia de presedinte al Comitetului dura numai o zi, o data în viata (cu câteva exceptii notabile, mai ales în timpul razboiului cu Sparta).

Pentru reglementarea disputelor functiona Curtea, reunind mai multe sute de voluntari.