Extras din curs

Scurt istoric al disciplinei. Condiţii ale apariţiei Politologiei ca disciplină ştiinţifică modernă. Politicul ca obiect de studiu.

Scurt istoric

Termenul politologie are o istorie recentă în vocabularul şi în nomenclatorul ştiinţelor – inventarea sa aparţine mijlocului secolului XX şi a fost propus ca înlocuitor al sintagmei Ştiinţa Politică.

Paternitatea termenului este obiect de dispută între lumea academică franceză şi cea germană (Auguste Therive, Geert von Eynern). Indefierent însă de cine a fost primul său autor, el a fost propus în locul unei denumiri mult mai vechi: Ştiinţa Politică. Această inovaţie terminologică şi-a cucerit o anumită legitimitate în spaţiul intelectual al Europei continentale. În lumea anglo-saxonă, însă, predomină sintagma Political Science, cu derivatul Political Scientist – cel ce se ocupă cu studiul şi analiza politicului, politologul. Chiar pe continent, termenu Politologie este utilizat în paralel cu cel de Ştiinţă Politică (vezi franţuzescul la Science Politique, germanul Politische Wissenschaft, italienescul Scienza Politica).

Termenul Politologie este construit prin compunerea a doi termeni greceşti polis (oraş-stat, cetate-stat) şi logos (ştiinţă) pentru a intra în rezonanţă lexicală cu alţi termeni ce denumesc discipline ştiinţifice: socio-logie, antropo-logie, bio-logie etc. Sensul etimologic al termenului ar fi deci “ştiinţa despre organizarea cetăţii stat”, sau “arta de a cârmui cetăţi, state”. El trimite aşadar la o realitate politică existentă în Antichitate deja.

Acest sens al termenului politologie = arta de a guverna, văzută în antichitate ca unul dintre cele mai nobile tipuri de cunoaştere, îşi păstrează într-o oarecare măsură actualitatea până în perioada modernă, în condiţii mult diferite de perioadele anterioare (antică, medievală).

Şi, totuşi, nu putem trece mai departe fără a răspunde la întrebarea de ce a fost nevoie de inventarea unui termen pentru o realitate atât de veche – Ştiinţa Politică- Dincolo de analogia terminologică cu alte discipline -–sociologie, biologie etc., ca şi dincolo de incomoditatea lingvistică de a găsi un termen derivat din sintagma Ştiinţa Politică pentru profesionistul în domeniu, politologul, există şi motive mai adânci.

Chiar dacă Ştiinţa Politică are fondatori vechi şi celebrii, ne gândim la Platon, Aristotel sau Cicero, aceasta nu a avut mult o identitate distinctă şi nici o existenţă autonomă. Ea s-a desprins târziu, de abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, de ştiinţele juridice, istorie, sau filosofie. Până atunci reflecţiile cu caracter politic s-au găsit încorporate, anexate, unor teorii filosofice, juridice sau istorice.

Pe de-o parte, atunci, politologia ar fi noul termen propus pentru a surprinde procesul de autonomizare a disciplinei faţă de aceste vecinătăţi tradiţionale. Pe de altă parte este vorba despre sensul modern a ceea ce înseamnă ştiinţă, sens pe care de asemenea termenul vrea să-l surprindă.

Discuţia privitoare la caracterul ştiinţific al unei tradiţii intelectuale nu este una simplă. Ea are o biografie amplă şi contorsionată. Dacă a găsi câteva criterii care să descrie caracterul ştiinţific al unei întreprinderi intelectuale, criterii universale şi care să delimiteze în acelaşi timp ceea ce e ştiinţific de ceea ce nu, este destul de greu şi subiect de dispută între diverşi autori (se discută despre criterii diferite de ştiinţificitate în cazul ştiinţelor naturii – fizica, chimia etc, faţă de cazul ştiinţelor socio-umane. Primele, ştiinţele naturii, admit “legi”, ce pot fi testate empiric, şi în funcţie de care evenimentele particulare pot fi explicate, de obicei prin subsumare, ca un caz particular al unei legi. De asemenea admit predicţii şi cunoaşterea ştiinţifică înaintează în baza experimentelor. Celelalte, ştiinţele socio-umane, interpretează realitatea în funcţie de anumite teorii ce nu îşi extrag însă validitatea din “experienţe”, “legi” şi explicaţii cauzale ce pot fi testate empiric. Translatarea unei echipament metodologic din câmpul ştiinţelor naturii în câmpul ştiinţelor socio-umane trebuie să se facă într-un cadru normativ mai larg care să cuprindă discuţii asupra unor valori, drepturi şi responsabilităţi etc., altfel o astfel de translaţie poate fi extrem de periculoasă pentru societăţile contemporane – vezi de pildă “experimentele ştiinţifice” ale naziştilor, sau drama a milioane de oameni sub regimuri totalitare inspirate din credinţa în anumite “legi ale istoriei” - regimurile comuniste.)