Stiinta Politică - Repere ale unei Abordări Specifice a Fenomenului Politic

1. OBIECTUL DE STUDIU AL STIINTEI POLITICE

Definirea obiectului unei stiinte, în general, si al unei stiinte sociale, în special, este o problemă complexă, care impune precizarea mai multor elemente, între care:

a) domeniul distinct pe care îl studiază si din ce unghi de vedere;

b) categoriile, procesele sociale si legile specifice;

c) locul stiintei respective în sistemul stiintelor sociale în general si în cadrul sistemului stiintelor din domeniul de activitate respectiv.

În acest context, câteva definitii ale stiintei politice sunt edificatoare:

1. Gabriel Almond (Stiinta politică: istoria disciplinei, în Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann (New Handbook of Political Science/1996, Manual de stiintă politică/2005):

„Obiectul esential al stiintei politice, pe care ea îl împărtăseste cu toate celelalte stiinte, este crearea cunoasterii, prin inferente si generalizări extrase din experientă, asupra politicului”.

2. Adrian Paul Iliescu (Introducere în politologie, 2002):

„Subiectul (larg) de studiu al politologiei este sfera politicului”.

3. Prof. Călin Vâlsan (Politologie, 1992):

„Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social global”.

4. Sergiu Tămas (Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civică, 1996):

Stiinta politică este acea „disciplină consacrată studiului fenomenelor politice, descrierii si analizei sistemelor politice si a comportamentului politic studiază geneza, esenta si manifestările politicului, atât în contextul unei societăti la un moment dat, cât si în perspectivă istorică”.

Etimologia si istoricul denumirii disciplinei. La fel ca si conceptele „politic” si „politică”, cel de „stiintă politică”/„politologie” se întemeiază pe termenul grecesc polis, (cetate/oras-stat, cu înteles de comunitate care „cuprinde în sine” toate problemele umane ce-i sunt specifice/Aristotel), fiind stiinta despre cetate, stat, guvernarea comunitătii umane.

Sub denumirea de „stiinta politicii”, ea s-a dezvoltat de-a lungul timpului până în deceniul al VI-lea al secolului XX, când a căpătat denumirea de „politologie”. Termenul de „politologie” a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fisher Baling si francezul André Thérive si folosit în 1954 de Gert von Eynern pentru a denumi stiinta politică. În prezent, sunt utilizate ambele variante („politologie” si „stiintă politică”) pentru denumirea stiintei referitoare la domeniul politic.

2. CONDITIILE EPISTEMOLOGICE ALE APARITIEI STIINTEI POLITICE

Analistii istoriei ideilor politice consideră că stiinta politică s-a constituit la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX (stiinta politică a fost creată în 1903, ca disciplină profesională distinctă, având sase subdomenii, între care teoria politică). Aparitia ei a fost determinată de întrunirea unor conditii epistemologice, între care:

a) delimitarea unui domeniu autonom de cercetare (adică relativa finalizare a diviziunii spatiului reprezentării lumii sociale în multiple spatii autonomizate). Procesul autonomizării „mentale” a politicului, respectiv al separării sale de categoriile economiei, eticii, filosofiei, jurisprudentei politice a fost îndelungat, ducând, în cele din urmă, la posibilitatea ca el să fie supus investigatiei de o stiintă autonomă, stiinta politică. Separarea stiintei politice de presiunile si hegemoniile stiitelor mentionate mai sus s-arealizat prin atragerea, de către stiinta politică, de idei si metode de cercetare din alte sectoare disciplinare si cognitive, de la psihologie la psihodinamică, de la antropologie la sociologie, de la economie la cibernetică si matematică;

b) delimitarea unui sistem propriu de norme si valori;

c) crearea unor tehnici de cercetare adecvate.

d) existenta echipelor de specialisti care să asigure cercetarea corespunzătoare a fenomenului politic;

e) existenta unui cadru functional-institutional adecvat: institute de cercetare, institutii de învătământ superior, asociatii specifice, edituri, publicatii de specialitate etc.;

f) existenta unei infrastructuri materiale (clădiri, echipament didactic, fonduri etc.);

g) aparitia unei administratii moderne si a încrederii într-o rationalitate instrumentală ce legitimează actiunea administrativă. Procesul incipient al constituirii administratiei moderne a angrenat aparitia „unei stiinte camerale care nu era o simplă exegeză de texte reglementatoare, ci era deja o stiintă politică”;

h) procesul de democratizare a vietii politice sub forma alegerilor (a trecerii de la votul censitar la votul universal) si al liberei exprimări a problemelor politice.

3. PARADIGME TEORETICE/TIPURI DE ABORDĂRI TEORETICE DOMINANTE/ÎN STIINTA POLITICĂ

Problematica stiintei politice a fost abordată, de-a lungul timpului, în stiluri de gândire si analiză foarte diferite. În cele ce urmează, ne vom opri asupra unora dintre acestea.

Abordarea speculativă (filosofică). Prima dintre aceste abordări, ilustrată încă din Antichitate, a fost cea speculativă. Stiinta politică speculativă nu porneste de la fapte concrete, de la experienta istorică acumulată sau de la constatări imediate, ci de la anumite premise sau „axiome” indiscutabile avansate de un gânditor. Ea constă într-o dezvoltare abstractă a acestor premise, într-o constructie mai mult sau mai putin imaginară, bazată pe o „logică” proprie, ce poate fi acceptată sau respinsă după cum sunt acceptate sau respinse premisele postulate de autor. Exemple tipice de gândire speculativă oferă folosofi ca Platon sau Hegel.

Când gândirea speculativă se dedică schitării unui mod ideal de organizare socială sau politică, ea conduce la utopii. Specifice utopiei sunt dezinteresul pentru experienta practică, pentru ceea ce este efectiv realizabil, precum si obsesia pentru un model ideal (optim, perfect) de organizare politică a societătii. În epoca renascentistă s-au imaginat numeroase utopii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele ale lui Thomas Morus si Tomasso Campanella. Dar trăsături utopice pot fi prezentate si în conceptii politice aparent „realiste” sau „stiintifice”.

Numeroase conceptii politologice elaborate de filosofi au avut trăsături speculative sau utopice. Dar stilul de gândire filosofic nu presupune neapărat o abordare nerealistă, utopică, inspirată de fantezie. Specifică acestui stil este abordarea problemelor politice din perspectiva unor presupozitii (premise fundamentale, principii) despre natura si conduita umană, despre relatiile interumane, ordinea existenă în univers (sau care poate fi construită), posibilitătile de cunoastere si organizare aflate la dispozitia oamenilor, valorile esentiale pentru viată, idealurile umane etc Dacă aceste presupozitii sunt corecte (realiste), conceptia care rezultă poate fi una adecvată si apropiată de experienta istorică efectivă.