Cuprins
- ARGUMENT 1
- INTRODUCERE 3
- CAP I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SUPOZITOARELOR 5
- I.1 Avantajele şi dezavantajele administrării pe cale rectală 7
- I.2 Avantajele şi dezavantajele supozitoarelor 9
- CAP II. ELEMENTE ALE ANATOMIEI ŞI FIZIOLOGIEI RECTULUI 10
- II.1 Structura anatomică a rectului 10
- II.2 Structura histologică a rectului 12
- II.3 Funcţiile rectului 15
- II.4 Absorbţia substanţelor medicamentoase administrate pe cale rectală 16
- CAP III. CONSTITUENŢII SUPOZITOARELOR 20
- III.1 Excipienţi liposolubili 20
- III.2 Excipienţi hidrosolubili 23
- CAP IV PREPARAREA SUPOZITOARELOR 27
- IV.I Metoda de preparare prin modelare manuală 27
- IV 2. Metoda de preparare prin presare 28
- IV.3 Metoda de prelucrare prin topire şi turnarea în forme 28
- IV.4 Condiţii de calitate şi control ale supozitoarelor 30
- CAP V. SUPOZITOARE CU ACŢIUNE ANTIINFLAMATOARE 36
- CONCLUZII 40
- BIBLIOGRAFIE 41
- ANEXE 42
Extras din disertație
ARGUMENT
Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare din una mai sau mai multe substanţe medicamentoase destinate administrării pe cale: rectală, vaginală, uretrală.
Forma este întâlnită încă din antichitate. În Papirusul Ebers (1600 î. Hr.). ca şi în alte surse antice avem diverse informaţii că medici evrei, egipteni, greci, mesopotami utilizau calea de administrare rectală.
Această formă este menţionată şi de medici mari ai antichităţii ca: Hipocrates, Dioscorides şi Galenus.
În sec. al VI-lea, ca principii active pentru diferite supozitoare, s-au utilizat produse de origine vegetală ca: opiul, rostopasca etc.
În evul mediu, supozitoarele se preparau utilizând ca bază: ceara, săpunuri etc.
În sec. al XVIII-lea farmacistul parizian A. Baume introduce ca excipient untul de cacao. Ulterior această bază a fost asociată cu alţi excipienţi, de exemplu: lanolina, cetaceul, axungia etc.
Mai târziu s-a propus utilizarea masei de gelatină-glicerină de către Dieudonne (în anul 1897) devenind oficinale în Farmacopeea franceză în 1908.
Tot în 1897 a fost propus ca excipient pentru supozitoare Agar-Agarul.
În funcţie de calea de administrare şi de caracteristici se utilizează următoarele tipuri de supozitoare:
- supozitoare rectale;
- supozitoare vaginale (Ovulae);
- supozitoare uretrale (Bujiuri);
- otoconi (supozitoare auriculare);
- sisteme terapeutice rectale şi vaginale cu eliberare controlată a substanţelor medicamentoase.
INTRODUCERE
Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active încorporate într-un excipient, destinate a fi administrate pe cale rectală, vaginală sau uretrală.
În funcţie de locul de aplicare se împart în: supozitoare rectale (supozitoare propriu-zise), supozitoare vaginale (ovule sau globule) şi supozitoare uretrale (bujiuri).
Unii autori folosesc termenul de supozitoare în sens şi mai larg, prin supozitoare înţelegând preparatele de formă, consistenţă şi dimensiuni potrivite, destinate a fi introduse în cavităţile corpului uman, excluzând cavitatea bucală, pentru a dezvolta o acţiune terapeutică. După această definiţie sunt incluse in grupa supozitoarelor şi preparatelor solide sau semi-solide care se introduc in nas sau in ureche. De asemenea şi comprimatele destinate a fi introduse in vagin (pessarii) sunt considerate tot supozitoare.
Denumirea de supozitoare a fost şi este încă utilizată mai ales pentru preparatele solide administrate rectal. Termenul provine din limba latină de la supponere (a pune în loc, a înlocui) ceea ce aminteşte probabil de utilizarea de la început a supozitoarelor ca laxative în locul clismelor.
SUPOZITOARELE RECTALE
Supozitoarele rectale au forma cilindrică, conică sau de torpilă. Primele doua tipuri sunt în general mai uşor de obţinut, în schimb forma de torpilă, mai greu de preparat, este cea mai recomandată deoarece elimină riscul de expulzare reflexă în momentul administrării. Lungimea, grosimea şi greutatea sunt variabile. Supozitoarele pentru adulţi au greutatea de 2-3 g, iar cele pentru copii 1 - l ,5 g.
Principalele baze de supozitoare au rămas, multa vreme, untul de cacao introdus în 1852 şi gelatina glicerinată în 1875. După 1930 au început să fie obţinute prin semi-sinteză sau sibnteză ata baze grase destinate sa înlocuiască untul de cacao cât şi baze hidrosolubile. Astăzi, gama de excipienţi pentru supozitoare este destul de bogată, ceea ce permite lărgire sortimentelor de supozitoare, majoritatea substanţelor medicamentoase putând fi administrate sub această formă. Fabricarea pe scară industrială a supozitoarelor cunoaşte, o mare dezvoltare şi pentru faptul că s-au realizat utilaje corespunzătoare şi totodată s-au pus la punct mijloacele de condiţionare şi de ambalare care asigură o stabilitate îndelungată.
CAP I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SUPOZITOARELOR
F.R. ed. VIII oficializează supozitoarele într-o monografie de genera¬lităţi care prevede următoarea definiţie: „Supozitoarele sunt preparate farmaceutice solide, obţinute din una sau mai multe substanţe active În¬corporate Într-un excipient, destinate a fi administrate pe cale rectală, vaginală sau uretrală". După destinaţia pe care o au se numesc: supozi¬toare rectale (supozitoare), supozitoare vaginale (ovule, globule), supozi¬toare uretrale (bujiuri).
Preview document
Conținut arhivă zip
- Supozitoarele Rectale
- Supozitoarele Rectale CUPRINS.doc
- Supozitoarele Rectale.doc