Biserica Ortodoxă într-o lume pluralistă. Dialogul său cu societatea

INTRODUCERE

Dialogul dintre Biserică și Stat constituie o temă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă se pun probleme noi vieții în general, vieții sociale, vieții de stat și vieții bisericești în special. În afara elementelor lor permanente care își au sorgintea lor în temeiurile dogmatice și canonice, cât privește Biserica Ortodoxă,și în principiile dreptului secular, cât privește Statul, raporturile dintre Biserică și Stat primesc trăsături noi, specifice, cu fiecare epocă istorică și orânduire socială. Elementul etnic, poporul, națiunea cărora aparține Biserica, precum și împreună-existența și lucrarea Bisericii Ortodoxe cu acestea, își pun amprenta lor pe relațiile dintre Biserică și Stat.

Relația Bisericii cu societatea în general și cu statul în special trebuie să țină seama de condițiile specifice sociale și istorice în care își desfășoară activitatea.Una din cele mai mari probleme cu care se confruntă Bisericile Ortodoxe în lumea contemporană este înțelegerea noțiunii de Biserică a lui Dumnezeu într-o societate pluralistă. Perioada contemporană demonstrează că este puternic pusă în criză teoria secularizării ca raționalizare progresivă, ireversibilă și integrală a existenței, teorie care a patronat universul cultural al modernității.

Începând cu anii 1990, noțiunea de globalizarea început să fie folosită pentru a descrie un proces complex,socio-economic și cultural, ale cărui principale caracteristici sunt difuziunea globală a instituțiilor și practicilor democratice, popularizarea și răspândirea unor modele economice, financiare și tehnologice și slăbirea suveranității statului național. Globalizarea favorizează individualismulși pluralismul, care se exprimă atât printr-o multitudine de credințe și denominațiuni, dar și printr-o pluralitate a posibilităților de angajament religios în lume.

Pluralismul a intrat în vocabular ca urmare aunei evoluții istorice continue de la intoleranță la toleranță, de la toleranță la respectul disensiunii și de aici la „credința în valoarea diversității”.

Lumea de azi este într-o stare de înstrăinare și de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Valorile religioase și morale sunt amenințate constant de un neo-păgânism care invadează oriunde viața societății. Persoana, comunitatea familială, cea locală și societatea românească se află în situația de a constata o serie de mutații fine dar sigure care sunt încă în derulare și care ating în diferite proporții și cu mai diferite efecte specificul personalist și comunitar al structurilor sociale la toate palierele, marcând o luptă aproape insesizabilă împotriva manifestării în lume a duhului lui Hristos.

Biserica creștină vede existența totală a lumii ca fiind suveranitatea lui Dumnezeu, modernitatea a pus în mișcare procesul dinamic de secularizare care a schimbat în mod radical rolul sfințeniei și al instituțiilor ecleziastice în viața lumii. Domeniul secular a pretins independența față de sfințenie, lumea smulgându-și autonomia de sub oblăduirea ecleziastică.

Biserica Ortodoxă, în relația ei cu lumea, nu adoptă nici atitudinea triumfalistă, adică de dominare a lumii, nici pe cea de negare a lumii și nici pe cea de rezervă și de resemnare în față lumii. Dimpotrivă, Ortodoxia are o atitudine realistă adecvată fiecărui moment istoric al evoluției complexe a societății. În dialogul cu lumea, cu problemele ei atât devariate și complexe, Biserica își arată prezența păstrând mesajul divin al slujirii. Ea lucrează în lume din interior spre exterior. Ea nu lucrează de pe poziții de forță și nici cu metode constrângătoare.

Lucrul ei este lucrul izvorât din dragoste, este o lucrare de slujire și dăruire pentru îndreptarea și transfigurarea lumii și a omului, pentru venirea acelui „cer nou” și „pământ nou”. În raport cu puterea seculară, creștinul trebuie să aibă o atitudine eshatologică: plecând de la biruința asupra patimilor să transfigureze în el însuși și în jurul lui existența, dar nu prin eludarea istoriei, ci prin asumarea ei.

În epoca modernității, provocările contemporane ale societății dezrădăcinate sunt multe, dar le amintim pe cele mai des întâlnite: muzica sau drogul auzului, care nu mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci îi obosesc sufletul injectându-i mesaje codificate sau directe, prin care acesta își pierde sensul sănătos al vieții sale și devine un dezaxat; drogul ochilorprin scene erotice sau ținută sumară; drogul guriicare depinde de gusturi: unii doresc amețeala prin alcool, alții drogurile sau țigările pentru că sunt la modă; drogul tactiluluicare implică empirismul de orice nuanță a omul contemporan; drogul mirosuluicare face ca omul să-și piardă simțul unui câmp cu flori; mitul hedonismului eroticcare oferă senzația că erosul este marea descoperire a sec. XX-XXI.

Dacă Biserica Ortodoxă se va mulțumi cu o prezență șicu o mărturie convențională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos și al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat și va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic și cu pocăință, atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar, duhul tradiției sale, va putea să ofere adevărul universalității sale ca replică la himera globalizării.

Demersul misionar nu caută să „cucerească” lumea; nici nu are drept scop extinderea și proiectarea unei comuniuni creștine, care controlează totul. Scopul lui nu este să crească autoritatea unei Biserici organizate, ci să slujească lumea cu iubire și smerenie, să îi ofere mântuirea. Nu este vorba de un aspect simplu de transmiterea unor învățături religioase, ci de „întruparea” Cuvântului în noi arii geografice și în noi circumstanțe, cu intenția de a așeza noi „biserici”, noi nuclee de adevăr și har, unde Tainele Împărăției vor fi celebrate și unde venirea ei va fi trăită în recunoștință și slăvire deoarece, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemenea unei caracatițe care cuprinde totul în sine, ci de intervenția în micro, de îndeplinire a misiunii de păstor de suflete și a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creștin botezat, nu numai clericul și nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.