Echilibrul Economic și Dezechilibrele

TUTORAT 3

9. Echilibrul economic şi dezechilibrele

9.1. Conceptul de echilibru şi formele lui

Echilibrul defineşte situaţia în care diferite forţe economice se compensează şi se neutralizează.

Aceste forţe care tind spre direcţii opuse sunt perfect balansate şi nu există nici o tendinţă de a se modifica.

Realizarea echilibrului economic presupune interacţiunea cererii şi ofertei agregate. Punctul de intersecţie al celor două curbe determină simultan nivelul general al preţurilor şi PNB. La acest nivel de echilibru, cererea şi oferta totală sunt egale.

Teoriile economice formulează mecanisme specifice de ajustare şi funcţionare a economiei, precum şi măsuri de politică economică adecvate.

Starea de echilibru a sistemului economic caracterizează situaţia în care cantităţile de mărfuri şi servicii pe care cumpărătorii doresc să le cumpere sunt egale cu cele oferite de producători. Mecanismul de realizare a echilibrului economic are la bză nivelul preţurilor, acestea modificându- se odată cu variaţiile cererii şi ofertei.

Echilibrul economic constituie o stare de referinţă a economiei asupra căreia acţionează forţe opuse: economisirea şi investiţiile, cererea şi oferta de forţă de muncă, importul şi exportul ş.a.

Prin urmare, asigurarea premiselor pentru atingerea echilibrului economic necesită respectarea unor corelaţii şi proporţii materiale şi valorice, precum şi a condiţiilor necesare realizării diverselor sale forme: echilibrul bugetar, echilibrul balanţei comerciale şi de plăţi, echilibrul valutar ş.a.

Echilibrul economic poate fi privit ca static, într- un anumit moment de timp şi dinamic, de- a lungul unei perioade. Echilibrul dinamic se poate analiza pe termen scurt sau pe termen lung, situaţie în care se pot manifesta şi dezechilibre temporare.

În funcţie de nivelul de agregare a care se referă,, echilibrul economic poate fi: microeconomic, realizat la nivelul agenţilor economici; mezoeconomic, caracteristic ramurilor şi sectoarelor economice, macroeconomic, ale cărui cerinţe vizează ansamblul economiei naţionale.

Echilibrul economic se poate realiza în funcţie de diferite niveluri de generalitate. Atunci când se referă la un consumator sau producător individual, se determină un echilibru individual. Spre deosebire de acesta, echilibrul parţial se realizează la nivelul unei singure pieţe. În fine, echilibrul general caracterizează ansamblul pieţelor. De specificat faptul că, în cadrul sistemului economic, între diferite categorii de pieţe există o strânsă interdependenţă. Se are în vedere corelaţia dintre producţie şi consum, precum şi faptul că se realizează cheltuieli din partea consumatorilor pentru toate bunurile, iar cererea pentru fiecare bun depinde de ansamblul preţurilor.

Satisfacerea cerinţelor echilibrului macroeconomic trebuie să aibă în vedere şi criterii de ordin structural, în primul rând necesitatea realizării echilibrului la nivelul ramurilor. Astfel, în afara echilibrului ex ante între oferta şi cererea globală, se impune realizarea echilibrului la nivelul fiecărei ramuri şi fiecărui produs. Ca urmare a influenţei unor numeroşi factori sistemul economic se află mai mult în afara echilibrului, stare care defineşte dezechilibrul economic.

Realizarea operaţiunilor economice presupune funcţionarea corespunzătoare a economiei naţionale şi într- un mod echilibrat. Însă, echilibrul dintre cererea şi oferta globală, dintre posibilităţile şi nevoile de finanţare ş.a. nu sunt decât echilibre contabile care nu trebuie confundate cu echilibrele economice. Echilibrele contabile caracterizează mărimile realizate (ex post), deci rezultatele operaţiunilor efectiv realizate în cursul unei perioade. Din acest punct de vedere operaţiunile sunt întotdeauna echilibrate, deoarece înregistrarea lor are loc în urma realizării lor efective în economie; operaţiunile realizate sunt prin definiţie compatibile între ele.

Echilibrul economic desemnează compatibilitatea proiectelor (deciziilor) agenţilor economici înainte ca operaţiunile să fie realizate. Dacă rezultatul funcţionării corecte a economiei permite realizarea planurilor de producţie, consum, investiţii ş.a., atunci economia este în echilibru.

În timp cerere echilibrul contabil este o necesitate, realizarea echilibrului economic nu este niciodată garantată a priori. Cu toate acestea, echilibrul contabil şi dezechilibrul economic sunt compatibile. Astfel, chiar dacă există un dezechilibru ex ante între cererea şi oferta globală, echilibrul contabil (ex post) va fi întotdeauna realizat.

9.1.1. Echilibrul clasic şi neoclasic

În gândirea economică a clasicilor se acordă deopotrivă importanţă factorilor de producţie şi celor de consum. Din categoria teoriilor clasice se desprinde teoria echilibrului producţiei. E baza cantităţilor produse din diverse mărfuri, a tehnicilor utilizate şi ratei salariului real se poate determina nivelul de utilizare, consumul tota al salariaţilor şi mărimea surplusului.

9.1.2. Echilibrul keynesian

Ideea centrală a abordării neoclasice şi liberale o constituie perfecta flexibilitate a preţurilor. În condiţiile unei pieţe a factorilor de producţie perfect concurenţiale, este utilizată întreaga capacitate de muncă şi capitalul disponibil, nu există capacităţi de producţie neutilizate, iar PNB efectiv este egal cu cel potenţial. Întreaga producţie este transformată în venit care, la rândul său, este utilizat pentru consum şi economisire. Eventualele dezechilibre ex ante între structura cererii şi ofertei sunt eliminate prin fluctuaţiile preţurilor relative ale diferitelor bunuri şi servicii. Singurele intervenţii acceptate sunt cele care garantează funcţionarea concurenţială a pieţelor.

Modelul echilibrului economic elaborat de J.M. Keynes se distinge din punct de vedere al modului specific de realizare a procesului de ajustare economică, precum şi al soluţiilor propuse pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate.

Pentru teoria keynesistă, analiza are un caracter macroeconomic, este efectuată în termeni de flux iar cadrul preferat al acesteia îl reprezintă economia naţională. În această concepţie, preţurile nu sunt perfect flexibile, pe termen scurt acestea caracterizându- se prin rigiditate. Prin urmare, sistemul de preţuri nu poate asigura restabilirea rapidă a echilibrului pe toate pieţele, aşa cumpărător pretinde teoria echilibrului general. În aceste condiţii, ajustările în economie nu se pot efectua prin preţ (salarii, preţul bunurilor, rata dobânzii), ci prin intermediul cantităţilor (producţie, ocupare, şomaj). Aşadar, pentru J.M. Keynes, libera negociere a preţurilor nu garantează echilibrul automat pe toate pieţele. Dimpotrivă, pe termen scurt, preţurile şi salariile sunt cel mai adesea rigide şi se adaptează mai puţin rapid decât cantităţile schimbate. Pe termen scurt şi mediu, producătorii preferă să adapteze cantităţile de bunuri şi de muncă decât să modifice preţurile şi salariile. În aceste condiţii, agenţii economici se pot confrunta cu situaţii de dezechilibru pe perioade de timp mai mari.

Legea cererii şi ofertei nu poate funcţiona perfect decât dacă pe pieţe se realizează un anumit număr de condiţii. Jocul liber al pieţei nu determină revenirea automată la echilibru, dar poate duce la o situaţie de subocupare durabilă.

În scopul susţinerii activităţii economice şi al asigurării ocupării depline, Keynes propune intervenţia statului în scopul susţinerii cererii de bunuri de echipament şi bunuri de producţie. Problema esenţială pentru Keynes o constituie determinarea cererii efective care condiţionează volumul producţiei şi gradul de ocupare. În concepţia sa, investiţia constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului global. El atribuie un rol secundar ratei dobânzii în repartizarea venitului pentru consum şi investiţie şi pune accentul pe legătura dintre variabilele venitului gospodăriilor şi cele ale consumului lor.

Consumul, economisirea, investiţiile şi venitul reprezintă variabilele majore ale analizei macroeconomice care ilustrează modul de determinare a nivelului global al echilibrului.

Echilibrul economic caracterizează situaţia în care oferta globală (nivelul producţiei Y) este egală cu cererea globală (D). Acest echilibru se referă la piaţa bunurilor şi serviciilor. Y= D reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor.

În modelul keynesist simplificat, cererea globală (D) reprezintă suma cererilor de bunuri de consum (C)şi de bunuri de investiţii (I ): D= C+ I. Întrucât orice operaţiune de producţie dă naştere unor încasări de venituri de valoare egală, produsul (venitul) naţional este repartizat integral pentru consum şi economi (S), de unde: Y= C+ S.