Televiziunea Românească în 2012

Introducere

Televiziunea, spre deosebire de presa scrisă, încadrată publicistic în funcţie de specificul redactării, calitatea publicaţiei și adresabilitatea liniei editoriale, folosește un limbaj universal, foarte puţin diferenţiat pe genuri, deoarece are ca obiectiv transmiterea unui mesaj către un receptor căruia își propune să-i capteze total atenția. Acest obiectiv de surescitare a atenției publicului reprezintă unul dintre multiplele secrete ale seducţiei folosite de televiziune. O altă caracteristică importantă, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită, este prezenţa oamenilor reali, ca actori ai comunicării televizate. Telespectatorii sunt, de asemenea, în contact direct cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Prezenţa actorilor mediatici creează publicului acea senzație de participant în direct la crearea mesajului emisiunii televizate. Dacă un ziarist din presa scrisă poate deveni simpatic sau antipatic în funcție de tematica ori coloratura mesajului transmis, în cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este sau devine antipatic telespectatorului.

Ideea de public eterogen determină specificitatea produselor mediatice, tipologia lor. Televiziunea nu solicită excesiv intelectul telespectatorilor ci este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează prin reconstrucţie, o situaţie, facilitând astfel asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a situaţiei respective. Televiziunea este un canal mediatic care serveşte receptarea mesajului transmis, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le co-relaţioneze. De cele mai multe ori, moderatorul unei emisiuni se transpune în rolul unui pedagog cu misiunea de a dezvolta capacitatea de analiză și sinteză a telespectatorilor întrucât prin speech-ul său introduce și detaliază fiecare element important ce presupune mesajul emisiunii desfășurate și pe care îl face a fi pe înțelesul tuturor. O categorie de emisiuni este talk show-ul tocmai pentru că aceasta conferă posibilitatea telespectatorului să interacţioneze în mod direct sau indirect prin propriile convingeri pro sau contra în apărarea unei idei din cadrul dezbaterii televizate.

Prezentul studiu este elaborat ca urmare a fixării bazelor teoretice pe parcursul anilor de studiu în universitate precum și pe baza noțiunilor din studiile specialiștilor în domeniu. Prin această lucrare, se prezintă o radiografiere a formatelor şi conceptelor de emisie, în mod particular dezbaterea şi talk-show din media românească în anul 2012 precum şi indentificarea rolului comunicaţional atribuit acestui tip de program tv. În primul capitol am prezentat o tipologie a audiovizualului, din perspectiva comunicării, a contextul politic şi socio-economic. În Capitolul II sunt prezentate formatele de emisiune specifice spațiului românesc şi caracteristicile formatelor tv în funcție de mesajul enunțat către populație. Specificitatea talk-show-ului românesc a fost un element de legătură între bazele teoretice prin care s-a făcut trecerea la particularizarea prezentată în Capitolul III. În studiul de caz au fost luat spre dezbatere categoriile de public consumatoare, elementele vitale ale talk-show-ului, în mare parte având rolul de concluzie practică pe baza informaţiilor precedente, devenind astfel elementul cristalizator al analizei.

CAPITOLUL I - Televiziunea românească în 2012

1.1 Specificitatea televiziunii românești: tipologie, context politic și socio-economic

După 1990, televiziunea reprezintă, în România, conform specialiștilor

(Mihai Coman, Mass-media în România postcomunistă)), canalul mediatic ce pare a avea cea mai mare credibilitate pentru populaţie, încrederea fiind măsurabilă prin raportul dintre gradul de interacţiune sau de compatibilitate al informaţiilor noi cu informaţiile pe care populaţia deja le deţinea dinainte. Caracterul restrictiv al informării, prin restrângerea emisiei de numai 2 ore în perioada comunistă, a determinat o etapă de „boom” în ceea ce privește dezvoltarea televiziunii în România după evenimentele din 1989, astfel că, în zilele noastre, mediul audio-vizual a devenit un important canal de comunicare și instrument de informare și chiar de formare a populației. Comparativ cu perioada dinainte de 1989, televiziunea a cunoscut un amplu proces de evoluție, primii pași fiind făcuți în anii 1990. Astfel, în decembrie 1990, Televiziunea Română, oficial, transmitea deja zece ore pe zi, față de două, cât avea dreptul cu 12 luni înainte. De asemenea, existau deja posturi independente de televiziune care emiteau în 14 orașe. Conform cercetărilor noastre, postul piteștean STIP – Studioul de Televiziune Independentă Pitești, era unul dintre ele.