Parteneriatul public-privat în domeniul protecției consumatorilor, pe exemplul României - stadiul și tendințe

Introducere

În ultima vreme, în România se constată o creştere tot mai mare a interesului pentru cooperarea dintre sectorul public şi cel privat, în realizarea de proiecte de infrastructură, în diferite sectoare de activitate.

Creşterea disponibilităţii sectorului privat de a prelua o serie de responsabilităţi şi riscuri şi a sectorului public de a privatiza serviciile de utilitate publică a avut ca rezultat multiplicarea eforturilor de introducere a conceptului de parteneriat public-privat în realizarea obiectivelor şi proiectelor economico-sociale din România.

Dacă până nu cu mult timp în urmă se considera că gestionarea serviciilor poate fi realizată numai de către persoanele juridice de drept public, acest lucru s-a exclus o dată cu dezvoltarea tehnologiilor industriale, ce a adus cu sine necesitatea acoperirii unei game tot mai variate şi mai însemnate de servicii pe care statul şi colectivitătile locale nu le mai pot asigura.

În prezent există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană publică (stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată (fizică sau juridică).

Motivele pentru care administraţia ar trebui să ia în considerare opţiunea parteneriatului public-privat sunt următoarele:

• Reducerea costurilor proiectului, un argument principal fiind acela că partenerul privat poate împrumuta fonduri mai simplu şi cu o rată a dobânzii mai scăzută decât o pot face instituţiile publice;

• Lipsa de experienţă a personalului tehnic din administraţie;

• Pentru că firmele private se supun altor acte normative decât o face sectorul public, ele pot fi mai flexibile în conceperea şi managementul proiectelor;

• Firmele private au de regulă o mai mare rapiditate în acţiune.

În plan internaţional, interesul pentru promovarea parteneriatului public-privat se îndreaptă spre trei direcţii principale:

• Realizarea de investiţii în infrastructuri;

• Creşterea eficienţei utilizării resurselor financiare;

• Valorificarea comercială superioară a fondurilor investite.

CAPITOLUL I

ABORDAREA CONCEPTUALĂ A PARTENERIATULUI PUBLIC-PRIVAT

Conceptul de parteneriat public-privat exprimă o modalitate de cooperare între o autoritate publică şi sectorul privat, respectiv organizaţii nonguvernamentale, asociaţii ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piaţa forţei de muncă şi în dezvoltarea locală.

Parteneriatul public privat și-a dovedit eficiența pe termen lung în România. În accepțiunea sa cea mai generală, eficiența este expresia raportului dintre efectul (rezultatul) şi efortul (cheltuiala) făcut pentru obținerea lui, sau invers, raportul între efort şi efect .

Întrucât domeniile de cooperare sunt diverse, conceptul de parteneriat public-privat nu trebuie asimilat cu forma juridică de realizare a unei afaceri, cum sunt societăţile comerciale sau asocierile în participaţiune. Acestea din urmă sunt forme concrete de realizare a parteneriatului. Pe de altă parte, activităţile ce se pot desfăşura sub titulatura de parteneriat public-privat pot avea ca scop obţinerea unui profit, cum este orice afacere, dar pot avea în vedere şi activităţi care nu urmăresc obţinerea unui profit.

Ţinând cont de diversitatea formelor de colaborare între autorităţile publice şi sectorul privat, nu există formulată o definiţie standard a parteneriatului public-privat, ci doar percepţii diferite, după natura experienţelor diferitelor ţări.

Astfel, parteneriatul public-privat poate fi privit ca:

1. “acord între sectorul public şi cel privat în scopul elaborării unui proiect ori furnizării unui serviciu, care în mod tradiţional este furnizat de sectorul public”;

2. înţelegere/contract (“arrangement”) între o autoritate publică (“State authority”) şi o persoană (“person/partner”) pentru a proiecta, construi un bun (“asset”) împreună cu operarea serviciilor legate de acel bun sau numai pentru unele dintre operaţiunile legate de exploatarea acelui bun. ( Legea irlandeză din 2002 privind raporturile de parteneriat public-privat);

3. “relaţie pe termen mediu şi lung între sectorul public şi cel privat (incluzând sectorul comunitar şi voluntar) ce implică împărţirea riscurilor şi câştigurilor şi utilizarea funcţiilor multi-sectoriale, expertizei şi finanţelor pentru furnizarea unui serviciu;

4. “preluarea de către sectorul privat a activităţilor din sectorul public prin orice forme (parteneriat ori preluarea acţiunilor), utilizarea “Iniţiativelor de Finanţare Privată” (Private Finance Initiative-PFI) ori a altor “aranjamente”, precum concesiunea serviciilor publice, menţinerea, construcţia de “infrastructuri necesare”, inclusiv vânzarea serviciilor publice sau alte forme de parteneriat (UK - “Public Private Partnership - the Government Approach”, 2000).

Sistemul de parteneriat public-privat la nivel local, după modelul actual, se conturează la începutul anilor ’80 ai sec. XX în Europa Occidentală şi SUA, sub forma cooperării între autorităţile locale şi sectorul privat pentru implementarea unor proiecte de reabilitare a zonelor industriale aflate în declin.