Comunicarea Managerială

INTRODUCERE:

Actualitatea temei: Comunicarea managerială nu poate fi privită în afara managementului, ea reprezintă o componentă majoră,fundamentală a acestuia. Evoluţia managementului a determinat apariția unor forme specifice de comunicare managerială pentru fiecare etapă din dezvoltarea sa.

Managementul apare ca activitate practică odată cu civilizația, in procesul de diviziune a muncii, dar ca domeniu de șine stătător, ca știință, managementul se separă și capătă existența de șine stătătoare relativ recent. Acest fenomen s-a datorat și faptului că managementul este legat de organizarea economică, de realizarea oricărei activități economice producătoare de bunuri sau de servicii în cadrul unei instituții, iar despre instituție (in sensul economic al termenului) putem vorbi abia începînd cu secolul XX.

Managementul începutului de secol s-a realizat simultan cu boom-ul dezvoltării economice și industriale, ceea ce a determinat perceperea managementului ca „management al maşinilor”. Dezvoltarea era perceputa ca o dezvoltare tehnică, o preocupare cît mai intensa pentru eficientizarea mașinilor, pentru creșterea ponderii acestora în orice domeniu de activitate. Această perioadă a condus la existența unui management de tip autocratic. Noțiunea de șef era sinonimă cu noțiunea de manager, fapt ce determina existența unei comunicări de tip prescriptiv; rolul comunicării era acela de a transmite informațiile de sus in jos; de cele mai multe ori aceste informații, instrucțiuni aveau caracter de sarcină obligatoriu de îndeplinit; era o comunicare verticală și în general într-un singur sens.

Comunicarea managerială apare astfel ca o funcţie de o importanţă deosebită in activitatea de management, ca instrument de lucru în managementul resurselor umane, în îndeplinirea funcţiilor şi în realizarea obiectivelor organizaţiei. Comunicarea managerială reprezintă o formă a comunicării interumane, un instrument de conducere cu ajutorul căruia managerul își poate exercita atribuţiile specifice: previziune, antrenare, organizare, coordonare, control, evaluare. [22]

Fiind parte a procesului de conducere (Henry Fayol alătură comunicarea planificării, previziunii, organizării și comenzii ca fiind unul din cele cinci elemente de bază ale managementului) prin care managerul îi înțelege pe subordonați, făcîndu-se înțeles de aceștia, comunicarea managerială este orientată nu numai spre transmiterea mesajelor, ci și spre schimbarea mentalităților și adaptarea psihologică a angajaților la obiectivele organizației.

Comunicarea managerială reprezintă un auxiliar al conducerii care pune în circulaţie informaţii despre rezultatul deciziilor, făcînd astfel posibilă punerea de acord a execuţiei cu obiectivele şi a rezultatelor cu planificarea.

Importanţa acordată comunicării în organizaţii se datorează şi caracterului complex pe care procesul de comunicare îl are la nivel managerial. Astfel, în orice cadru organizaţional există numeroase reţele de comunicații, respectiv grupaje de canale de comunicații regăsite în configuraţii specifice care alcătuiesc sistemul de comunicații. Rolul deosebit al acestuia în asigurarea funcționalității şi eficacității activităților într-o organizaţie este generat în principal de:

• volumul, complexitatea şi diversitatea apreciabilă a obiectivelor existente la nivelul subsistemelor unei organizaţii, datorate impactului variabilelor mediului ambiant naţional precum şi a celui internaţional;

• mutaţiile profunde ce survin odată cu evoluţia socială, legislativă şi economică în fiecare legislatură, şi care au un impact deosebit de puternic la nivelul fiecărei organizaţii în caracteristicile sale dimensionale şi funcţionale; de exemplu, grupurile şi modul de concepere şi funcţionare a acestora; de asemenea, comunicațiile au rol important în cadru decizional, de a amplifica legăturile dintre componenţii grupurilor, de a consolida coeziunea acestora;

• activitatea membrilor unei organizaţii care ocupă funcţii de conducere; Mintzberg consideră că managerii îndeplinesc trei categorii de roluri: interpersonal, informaţional şi decizional. Dintre acestea, rolurile informaţionale, adică de monitor, difuzor şi purtător de cuvînt sunt cele care definesc comunicarea, dar circuitul informaţional poate fi identificat şi în celelalte roluri. Realizînd această atribuire de roluri, Mintzberg aprecia că pentru o persoană integrată intr-o organizaţie, în funcţie de nivelul ierarhic pe care această persoană îl ocupă, comunicarea poate însemna pînă la 80% din timpul pe care îl consumă.