Kinetoterapia în distrofia musculară

Introducere

Distrofia musculară (DM) este un grup de afecţiuni rare, ereditare, caracterizate prin deteriorarea progresivă a muşchilor corpului şi se caracterizează prin slăbiciune musculară, ajungând în final la invaliditate sau deces.

Fibrele musculare necrozate sunt înlocuite de ţesut conjunctiv şi adipos, pe măsura evoluţiei bolii. Fiecare din formele DM diferă în ceea ce priveşte debutul simptomelor, grupele de muşchi afectate, evoluţia bolii şi modul de transmitere ereditară.

Ca principale simptome, se întâlnesc slăbiciunea musculară marcată, ce progresează odată cu înaintarea în vârstă, lipsa de coordonare, datorită pierderii funcției unităților motorii, chiar dacă există o conducere nervoasă normală, în timp ducând la invaliditate. Cea mai gravă formă, distrofia musculară Duchenne, se soldează invaliditate de la vârsta de 12-15 ani, și cu decesul bolnavului în jurul vârstei de 25 de ani.

Deși ingineria genetică a încercat să descopere un tratament pentru această afecțiune, încercările s-au dovedit a fi fără succes. Au fost descoperite, în schimb, genele, secvențele din ADN a căror mutație produc boala, și care ulterior pot fi analizate în vederea punerii unui diagnostic pertinent. Noile tratamente, folosind celule stem, sunt încă în perioada de testare și analiză, potențialul lor efect asupra distrofiei musculare urmând a fi studiatla o scară mai largă, apoi demonstrat din punct de vedere științific.

Singurele tratamente puse în valoare până în prezent sunt cele de îngrijire a tulburărilor cauzate de această patologie. Cele mai importante tratamente sunt cele balneofiziokinetoterapeutice, în special exercițiile pentru recuperarea și tonifierea musculaturii, mai ales dacă sunt efectuate de către un terapeut talentat.

În lucrarea de față am descris metodele fizioterapeutice și de masaj ce pot fi aplicate la nivelul membrelor si trunchiului, în vederea îmbunătățirii stării fizice a pacienților. Punctul cheie al acestei lucrări am considerat a fi complexul de 100 de exerciții pe care le-am descris sistematic, și care și-au dovedit efectul deosebit de favorabil în recuperarea pacienților cu distrofie musculară.

Pentru demonstrarea efectului exercițiilor, am facut o analiză a X studii de caz cu distrofie musculară de diferite tipuri diagnosticată, evaluând posibilitățile de mișcare atât înaintea începerii tratamentului, cât și după acesta, stabilind astfel nivelul de eficacitate al unui program de exerciții riguros.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA SISTEMULUI MUSCULAR

I.1. Anatomia sistemului muscular

I.1.1. Generalități

Sistemul muscular reprezintă totalitatea mușchilor organismului uman, cu ajutorul cărora se realizează locomoția și alte funcții vitale (de exemplu mușchiul cardiac), formând împreună cu oasele de care sunt atașați, aparatul locomotor.

Sistemul muscular este alcătuit din aproximativ 600 de mușchi scheletici, din care aproximativ 125 de perechi sunt deosebit de importanți, fiind implicați în menținerea poziției și mișcărilor de bază. Mușchii sunt de trei tipuri: scheletici, cardiaci și netezi, însă în lucrarea de față, având în vedere patologia studiată, ne vom axa pe descrierea anatomiei și fiziologiei mușchiului scheletic.

Nomenclatura multor mușchi scheletici este în legătură cu regiunea în care sunt localizați (brahial, dorsal, pectoral, etc.) , cu dimensiunea acestora (lung, scurt), cu numarul de pântece musculare care intră în componența lor (biceps, triceps, cvadriceps) și cu funcția lor (extensor, flexor, adductor).

În cele ce urmează, vom trata anumite aspecte ale anatomiei musculaturii scheletice, având în vedere componentele acestora, modul de acțiune și câteva elemente de biomecanică.

I.1.2. Componentele mușchiului scheletic

Fiecare unitate musculară scheletică are următoarea structură: corpul muscular, tendonul (aponevroza), joncţiunea musculo-tendinoasă, joncţiunea osteo-tendinoasă, și bineînțeles vascularizaţia şi inervaţia.

Corpul muscular reprezintă partea cărnoasă, activă a muşchiului. Corpul muscular are o culoare roşie, datorită vascularizaţiei foarte bogate. Fiecare corp muscular este învelit de o formaţiune conjunctivo-elastică numită epimisiu (epimysium). Acesta se află sub fascia comună şi este separat de aceasta printr-un spaţiu virtual, subfascial, care conţine ţesut conjunctiv lax ce permite alunecarea. Din epimisiu pleacă spre interiorul muşchiului nişte formaţiuni conjunctive subţiri numite perimisiu (perimysium), care învelesc şi individualizează fascicule musculare (fasciculus muscularis). între fiecare fibră musculară a aceluiaşi fascicol se află un strat subţire de ţesut conjunctiv numit ondomisiu (ondomysium), Dimonolunon fcmclcululor muuculuro etitu )n raport cu volumul corpului muscular. în raport cu mărimea lor,fasciculele musculare se împart în.primare, secundare şi terţiare. Fascicolele musculare primare au o grosime de cca. 0,5-1 mm (sunt vizibile) şi conţin cca 10 fibre musculare. Fascicolul muscular primar reprezintă o unitate structurală. Fascicolele musculare secundare rezultă din unirea mai multor fascicule primare, iar fasciculele musculare terţiare din unirea mai multor fascicule secundare. Fascicolele musculare secundare şi terţiare formează muşchii. Fascicole musculare terţiare găsim numai în muşchii foarte voluminoşi, cum sunt muşchiul cvadriceps sau muşchiul triceps sural.