Tratamentul balneofiziokinetoterapeutic în periartrită scapulo-humerală

INTRODUCERE

Umărul este o piesă anatomică foarte elegantă, având cea mai mare amplitudine a mişcării dintre toate articulaţiile corpului. Însă această amplitudine a mişcării poate determina apariţia problemelor articulare. Înţelegerea felului în care sunt interconectate şi construite diferitele structuri ale umărului poate ajuta la modul în care se pot produce leziunile, la inţelegerea modului în care funcţionează umărul şi la cât de dificilă poate fi recuperarea umărului după traumatisme. Structurile cele mai profunde ale umărului includ oasele şi articulaţia, urmate de ligamente şi capsula articulară. Muşchii şi tendoanele sunt situaţi la nivel superficial.

Periartrita scapulo-humerală este una dintre suferinţele cele mai frecvente pentru care bolnavul se adresează medicului.

Prima descriere a periartritei scapulo-humerale apartine lui Duplay care, în 1874, atribuia toate suferinţele umărului bursitei subacromiodeltoidiene; la o mai bună cunoaştere a sindromului au contribuit Codman şi de Seze.

CAPITOLUL I

DATE ANATOMICE SI FIZIOLOGICE

Periartrita scapulo-humerală este un sindrom clinic dureros, însoţit de redoare şi de limitarea mişcărilor, datorită afectării structurilor periarticulare prin leziuni degenerative şi/sau inflamatorii.

I.1. Osteologia

Centura membrului superior formează scheletul umărului şi asigură legătura dintre oasele membrului liber şi toracele osos. Ea este constituită din două oase , clavicula şi scapula iar acoperişul umărului este format dintr-o porţiune a scapulei numita acromion.

CLAVICULA este un os lung şi pereche situat la limita dintre torace şi gât; este orientată transversal, fiind cuprinsă între manubriul sternului şi acromion.Clavicula prezintă două curburi inegale, care îi dau forma literei S. Din aceste două curburi una este medială, cu concavitatea posterioară, şi alta laterală, cu concavitatea anterioară.

Osul poate fi explorat prin palpare aproape pe toată întinderea lui, fiind astfel un reper important pentru delimitarea unor regiuni ale corpului şi pentru localizarea eventualelor afecţiuni. Clavicula prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi.

Orientare Se asează lateral extremitatea turtită, anterior marginea concavă a acestei extremităti, iar în jos faţa osului, prevăzută cu un şanţ.

Faţa superioară este netedă în porţiunea ei mijlocie şi se poate palpa sub piele. La cele două extremităţi, faţa superioară este rugoasă şi dă inserţii musculare.

La partea medială a acestei feţe, rugozităţile dau inserţie muşchiului sternocleidomastoidian, iar la partea laterală, muşchilor deltoid şi trapez.

Faţa inferioară raspunde primei coaste. Prezintă în porţiunea ei mijlocie gaura nutritivă şi sanţul care ne-a servit la orientarea osu¬lui. Pe acest sanţ se inseră muşchiul subclavicular. Medial de şanţ se găseşte impresiunea ligamentului costoclavicular pe care se inseră ligamentul cu acelaşi nume.

Marginea anterioară. Este concavă în treimea laterală, unde dă inserţie muşchiului deltoid; ea este convexă în treimea medială, unde dă inserţie muşchiului pectoral mare.

Marginea posterioară. Este şi ea concav-convexă, dar în sens invers decât marginea anterioară.

În porţiunea laterală a marginii se inseră muşchiul trapez. În porţiunea mijlocie are raporturi cu muşchiul omohioidian, cu muşchii scaleni, cu artera şi vena subclavie şi cu trunchiurile plexului brahial. Aceste raporturi sunt deosebit de importante, deoarece în căderile pe umăr, clavicula poate fi fracturată în porţiunea ei mijlocie. Fragmentele fracturate pot leza vasele subclavii şi trunchiurile plexului brahial; de asemenea, calusul poate comprima sau chiar include aceste formaţiuni, determinînd complicaţii vasculare şi nervoase.

Extremitatea medială sau sternală este voluminoasă, prezintă o faţă sternală destinată articulării cu manubriul sternului.

Extremitatea laterală sau acromială este turtită; prezintă o faţa acromială destinată articulării cu acromionul.

SCAPULA sau omoplatul este un os lat, de formă triunghiulară, situat la partea postero-superioară a toracelui. Pe schelet acest os se întinde între primul spaţiu intercostal şi coasta a VIII-a. Osul este aplicat pe torace, pe care-l depăşeşte însa lateral, luând astfel parte la formarea umărului şi la delimitarea axilei.