Regimul Politic din România după 1989

Introducere

România post-decembristă a urmat un proces gradual de democratizare după revoluţia din decembrie 1989, care a dus la căderea dictaturii ceauşiste.

În fond, după 1989, regimul democratic instaurat, forma democratică a precedat şi a generat apariţia democraţilor. Chiar dacă după 1989 puteai avea impresia că nimeni nu a fost comunist sau antidemocrat, cea mai mare parte a noilor elite democratice s-a format cu timpul prin jucarea rolurilor în interiorul sistemului democratic, prin continua exersare şi internalizare a practicilor democratice.

Lucrarea de faţă, dedicată regimului politic din România după 1989 este structurată în jurul a 5 capitole: 1. Noţiuni introductive; 2. Democratizarea şi fazele ei; Instituţia Preşedinţială; 3. Parlamentul; 4. Partidele politice; Problema pluripartidismului; 5. Guvernul.

Primul capitol este dedicat unor noţiuni introductive referitoare la regimurile politice, clasificarea acestora, dar şi la o mai bună înţelegere a conceptului de putere politică, puterea nefiind considerată apanajul unui individ, ci ea aparţinând grupului. În ultima parte a primului capitol am subliniat trecerea de la regimurile nedemocratice la regimurile democratice.

Cel de-al doilea capitol continuă cu democratizarea şi fazele ei. Dacă toate sistemele politice pot deveni democratice, totuşi, şanse mari de a rămâne democratice au cele care sunt bogate, lăsând la o parte distribuţia mai mult sau mai puţin egală a bogăţiei. De asemenea, în acest capitol am atribuit un loc alegerilor prezidenţiale din perioada 1990-2004, făcând o comparaţie între regimul Iliescu şi cel al lui Constantinescu.

Capitolul destinat Parlamentului conţine date referitoare la originea parlamentelor, precum şi la funcţiile acestuia.

În cel de-al patrulea capitol, am definit conceptul de partid politic şi am realizat o prezentare generală a partidelor politice din România după 1990. Partidele politice au apărut ca entităţi dispunând de o realitate în sine, având o voinţă politică proprie, idee susţinută şi de faptul că, în activitatea lor, partidele influenţează formarea opiniei publice.

Ultimul capitol creionează puterea executivă în România, precum şi tipurile de cabinete. În ultima parte a acestui capitol am realizat o trecere în revistă a activităţii guvernelor în perioada 1989-2004.

Peisajul general al câmpului politic românesc poate fi cu dificultate sintetizat în formule care să nu necesite o argumentaţie mai elaborată. Observaţia esenţială este aceea că societatea românească şi sistemul ei politic nu constituie un caz excepţional, România nu este nici „ţara tuturor posibilităţilor”, nici „ca la noi la nimeni”, sau, în orice caz nu este singura. Ea este diferită în mod evident de statele occidentale, are caracteristici regionale prin care se apropie de una sau alta din societăţile comuniste.

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiunea de regim politic

Noţiunea de regim politic a apărut pentru prima dată, în cadrul şcolii instituţionaliste, fiind folosită atât de jurişti cât şi de politologi, sociologi sau istorici. În funcţie de metodele propriei discipline, conceptului i se dă o determinare proprie. Într-o formă sintetică, dar prea puţin analitică, regimul politic desemnează modul de guvernare a unui stat şi cadrul constituţional de exerciţiu al puterii. În teoria juridică noţiunea de regim politic este asociată altor concepte: structură de stat, formă de guvernământ şi este subsecventă conceptului formă de stat. Noţiunea de „formă de stat” este utilizată în mod obişnuit în tratatele de drept constituţional pentru a desemna modalităţile în care se poate înfăţişa puterea de stat constituită pe un teritoriu determinat. „Forma de guvernământ, în sens restrâns, indică procedeul de alcătuire şi formare a organelor supreme, căile prin care îşi îndeplinesc aceste autorităţi rolul. În sens larg, forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a instituţiilor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului” .

„Noţiunea de regim politic nu şi-a pierdut nici actualitatea, nici utilitatea, chiar dacă unele discipline socio-politice îi acordă o atenţie superficială. Dar secolul al XX-lea şi începutul secolului actual sunt marcate de războaie ale regimurilor, cel de-al doilea război mondial, conflictele regionale, conflictele dintre civilizaţiile occidentale şi terorism etc. reprezentând, în esenţa lor, conflicte între democraţii şi totalitarisme” . Este de reţinut aspectul că majoritatea analiştilor politici înţeleg regimul politic ca regimul exercitării puterii politice.

Sociologia politică şi filosofia politică au luat adeseori în discuţie problematica politicului, insistând pe o epistemologie corectă a acestuia. Mai mult, noţiunea de regim politic nu trebuie să opună „punctul de vedere al actorului” şi „punctul de vedere al spectatorului”, adică sfera acţiunii şi sfera cunoaşterii.

Politicul a fost identificat cu conceptul de putere, ridicat la rangul de sistem (David Easton), sau confundat cu dominaţia.

David Easton este primul cercetător care a încercat şi, în mare măsură a reuşit să abordeze politicul în spiritul teoriei sistemice. David Easton propune câteva categorii fundamentale de analiză a politicului ca sistem:

a) sistemul politic este un sistem deschis, care interacţionează cu celelalte sisteme care compun mediul;

b) sistemul politic dispune de mecanisme prin care încearcă să se adapteze la mediu;

c) sistemul politic poate fi definit ca un ansamblu de interacţiuni prin care, prin intermediul autorităţii, valorile sunt repartizate în cadrul unei societăţi. „Acesta este elementul care diferenţiază şi distinge un sistem politic de celelalte sisteme aflate într-o strânsă conexiune în mediul societal. Sistemul politic trebuie să fie capabil să repartizeze, în mod raţional, valorile într-o societate” .

O anumită aversiune a sociologiei faţă de noţiunea de regim s-a extins şi resimţit şi asupra unui inventar al regimurilor politice, cu toate că preocupări în domeniul clasificării au existat în filosofia lui Platon, Aristotel şi Polybius (aceştia erau preocupaţi deopotrivă de caracteristicile regimurilor politice, cât şi de meritele lor). În baza a două criterii – numărul de guvernanţi şi criteriul binelui – toate clasificările erau normative şi descriptive: era de la sine înţeles că trebuiau făcute departajări, că un regim era, prin natura sa rânduit după o anumită idee a binelui şi a dreptăţii, dar el suscita, de asemenea, forme degenerate şi corupte. Filosofia antică ştia să deosebească o republică de o tiranie.

Separarea descriptivului de normativ la nivelul ştiinţei politice moderne reprezintă, cum afirmă Baudouin, refuzul unui demers similar celui din antichitate. Aceasta şi în condiţiile „prejudecăţii relativiste” dominante la nivelul ştiinţelor sociale care exclude ideea că unele regimuri sunt mai dorite decât altele, în măsura în care „o clasificare inteligentă” a regimurilor politice nu poate fi realizată în absenţa:

a) unei entităţi de măsură cu valoare universală

b) unui sistem de criterii în baza cărora să se poată realiza ierarhizări.

„Ştiinţa politică este preocupată mai puţin de a demonstra că un regim politic este

mai bun decât altul şi mai mult de recunoaşterea coexistenţei regimurilor politice, de expunerea diversităţii societăţilor politice şi complexităţii experienţelor istorice” . Baudouin vorbeşte despre necesitatea unei sociologii istorice a regimurilor politice prin care se realizează înţelegerea acestora, exemplificând prin lucrările francezului Guz Hermet. Acesta a dezvoltat domeniul „sociologiei construcţiilor democratice”, analizând sistemul factorilor istorici, culturali, religioşi, economici şi sociali „care explică de ce invenţia democratică s-a dezvoltat în anumite ţări, în timp ce altele manifestă faţă de ea o intoleranţă durabilă” .

Totuşi, istoria reprezintă martorul de control asupra valorilor şi utilităţilor diferitelor societăţi politice. „Dintr-un anumit punct de vedere acest sfârşit de secol (sec. XX, n.a.) este extraordinar de clarificator. Epuizarea utopiilor totalitare, pe de o parte, tendinţa spre universalizare a ideii democratice, pe de alta parte, conferă legitimitate şi o transparenţă inedită unei laturi simple şi semnificative: cea care pune faţă în faţă „regimurile democratice” şi „regimurile non-democratice” .

Sistemul politic reprezintă, în contextul înaltei diviziuni a activităţii sociale, forma dobândită a organizării şi conducerii societăţii. Apare deci dintr-o necesitate specifică societăţii umane, aceea de a-şi construi unul din reperele fundamentale ale existenţei: conducerea.