Suveranitatea și UE

INTRODUCERE

Uniunea Europeană reprezintă un proiect de integrare europeană iniţiat în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului semnat la Maastricht (Olanda) în 1992 ( Tratatul de instituire a Uniunii Europene) de mai multe state occidentale, cu scopul de a întări legăturile economice, sociale şi politice dintre statele participante pentru a realiza o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele europene.

Fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept, precum şi respectând identitatea naţională a statelor membre, Uniunea Europeană îşi propune să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne, unde să funcţioneze o piaţă liberă care să permită în acelaşi timp un grad ridicat de protecţie socială şi a mediului înconjurător.

Suveranitatea este un concept evolutiv, adaptat realităţilor politico-juridice pe care le desemnează. Ea suferă profunde mutaţii în contextul integrării europene, fără a-şi pierde însă rolul.

De aproape patru secole suveranitatea este considerată atributul esenţial al statului şi în general este definită ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

Trebuie să conştientizăm faptul că edificarea comunitară europeană a pus, de la bun început, problema delegării de către statele membre către Comunităţile Europene a unei părţi din suveranitatea naţională. Această construcţie a avut la origine chiar de la început un concept supranaţional.

Pe plan internaţional, suveranitatea nu poate fi absolută. Dreptul internaţional reprezintă un sistem de obligaţiuni, prin intermediul cărora statele acceptă restrângerea libertăţii lor de acţiune şi, în ultimă instanţă, propria autonomie politică internă. Dacă dimensiunile juridice ale suveranităţii sunt relativ determinate, aspectele politice ale acesteia sunt mai puţin definite. În realitate, conceptul de suveranitate afirmă o egalitate juridică şi o independenţă politică a statelor mai mult sau mai puţin formală şi fictivă. Şi aceasta cu atât mai mult cu cît respectarea normelor dreptului internaţional este benevolă, iar violarea normelor acestuia rareori este sancţionată.

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura instituţională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.

Uniunea Europeană nu are şi nu va avea o suveranitate proprie; nu dispune de competenţa competenţelor ce poate fi considerată ca făcând parte din esenţa suveranităţii. Competenţele sale îi sunt acordate în mod suveran de către statele membre deşi a fost creată o cetăţenie europeană - concept strâns legat de cel de suveranitate - aceasta coexistă cu cea naţională pe care nu o va înlătura.

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ

I.1. „Ideea europeană“ şi contextul istoric

Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic şi economic, Europa este o regiune a lumii în care rădăcinile istorice merg în profunzime. Europa, comunitatea culturilor, a lăsat în istorie urmele voinţei sale unificatoare şi, în mod special în acest secol, dorinţa sa permanentă de a o face efectivă.

Integrarea europeană nu a fost deci o idee originală, spontană specifică secolului al XX, ci una dintre minunatele utopii ale gândirii europene, aşa cum o demonstrează multiplele proiecte ce s-au succedat de-a lungul istoriei.

O explicaţie a obsedantei idei de unificare o poate da existenţa unei comunităţi de culturi, continentul european fiind cel ce a generat :

- cele mai importante mişcări artistice şi literare;

- o gândire politică omogenă;

- rădăcini juridice, tradiţie umanistă şi credinţe religioase comune.

Preocupări în vederea realizării unor structuri, care să permită o strânsă colaborare între statele europene au existat încă de la primul război mondial. În acea perioadă, însă, definirea unei Europe unite era prematură. A fost nevoie ca europenii să treacă prin experienţele dureroase ale războiului pentru a se gândi să realizeze o unitate, pe cale paşnică.

De regulă, în presa scrisă şi în general în mass-media se citează în legătură cu originile Comunităţii Europene acte politice datând din perioada postbelică, iar ca părinţi fondatori, Robert Schuman şi Jean Monet.

Un cercetător istoric cu autoritatea lui Truyol y Serra situează geneza europenismului în Evul Mediu, iar abatele Saint-Pierre susţine că în această epocă a fost redactat „ Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii creştini”, în care se propunea crearea unei federaţii având drept instituţii un Senat, un Secretariat Permanent şi o Armată Confederală.

Ulterior, Saint - Simon pleda pentru „ unirea popoarelor Europei într-un singur corp politic, conservându-şi fiecare independenţa sa naţională ”, iar Victor Hugo profetiza : „Va veni o zi când naţiunile europene, fără să-şi piardă specificitatea şi glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană ”.